mortăciune [At: BIBLIA (1688), 273¹/24 / V: (îrg) ~cină, ~nă, ~ticină / Pl: ~ni / E: ml morticina] 1 sf Hoit. 2 sf (Pex) Cadavru. 3 sf (Fig) Ființă foarte slabă, lipsită de energie, de vigoare. 4 sf (Rel) Came de animal care n-a fost tăiat după ritual. 5 sf (Ban; Trs) Moroi² (1). 6 sf (Mun; lpl) Vreascuri. 7 a (Îrg; d. animale) Care a murit de moarte naturală. 8 a (Îrg; d. animale) Care a murit neînjunghiat. 9 a (Mtp; îs) Apă mortăcină Apă moartă (34). 10 sf (Reg) Boală molipsitoare. 11 sf (Îvr) Moarte (1).

MORTĂCIUNE, mortăciuni, s. f. 1. Stîrv, hoit de animale și păsări. Aruncîndu-i și mortăciunea acestuia și a calului său sub pod, se puse iarăși de a se odihni. ISPIRESCU, E. 222. [Vulturii] se răped la stîrvuri și se îmbuibă cu mortăciuni. ODOBESCU, S. III 16. 2. Fig. Ființă foarte slabă care abia se mai ține pe picioare, care este lipsită de putere și energie. O mortăciune de cal. ▭ Am să merg eu, ai să mergi dumneata, au să meargă dumnealor, că nu sîntem mortăciuni. D. ZAMFIRESCU, R. 26.

MORTĂCIUNE ~i f. 1) Animal mort; stârv. 2) fig. Ființă lipsită de vlagă, de energie și de sănătate. /<lat. morticina

mortăciune f. corp de animal mort: hoit, stârv. [Și mortăcină = lat. MORTICINA].

mortăcĭúne f. (lat. mortĭcinus, de cadavru, mortĭcina [sub-înț. caro, carne], cadavru, infl. de suf. -cĭune. Există și rus. mertvečina, mortăcĭune). Hoĭt, stîrv, cadavru de animal: vulturiĭ mănîncă mortăcĭunĭ. – Și -cínă și -cĭúnă. Vechĭ și ca adj. carne mortăcină.

mortăcină sf, a vz mortăciune

mortăciună a vz mortăciune

morticină sf vz mortăciune

mortăciune s. f., g.-d. art. mortăciunii; pl. mortăciuni

mortăciune s. f., g.-d. art. mortăciunii; pl. mortăciuni

mortăciune s. f., g.-d. art. mortăciunii; pl. mortăciuni

MORTĂCIUNE s. 1. cadavru, corp, hoit, leș, stârv, trup, (reg.) stârvină, (Transilv.) hanț, (înv., în Transilv.) dabilă. (I-a găsit ~ într-o văgăună.) 2. căzătură, pieritură. (O ~ de cal.)

MORTĂCIUNE s. 1. cadavru, corp, hoit, leș, stîrv, trup, (reg.) stîrvină, (Transilv.) hanț, (înv., în Transilv.) dabilă. (I-a găsit ~ într-o văgăună.) 2. căzătură, pieritură. (O ~ de cal.)

mortăciune (mortăciuni), s. f. – Cadavru, leș. – Var. înv. mortăciună. Mr. murtuțină, megl. murtăciuni. Lat. mortĭcῑna (Pușcariu 1111; Candrea-Dens., 1177; REW 5694), cf. calabr. mortecinu, sp. mortecina, port. mortezinho. Cf. mort, moarte.

mortăciune, mortăciuni s. f. (intl.) asasinat.

MORTĂCIUNE s. f., adj. I. S. f. 1. Hoit, stîrv; p. e x t. cadavru. Va fi mortăciunea Iezavelii ca gunoiul pre fața țarenii. BIBLIA (1688), 273¹/24, cf. 72¹/50, ANON. CAR., LB. Nici chiar murind, cu ruga putea-va să mă miște, A nu-i da mortăciunea la cîini în demîncare. HELIADE, O. I, 319. Sînt dedați de la moși de strămoși ca să mănînce mortăciuni. BARIȚIU, P. A. III, 480. Măcelarul va striga în contra autorității care-l oprește de a vinde carne de mortăciune. GHICA, ap. CADE. Aceste jivine se răped la stîrvuri și să îmbuibă cu mortăciuni. ODOBESCU, S. III, 16. Să picați trei picături de sînge peste mortăciunea ce o plîngeți și va învia. ISPIRESCU, L. 345, cf. 222. Copiii ce mor nebotezați sînt socotiți ca mortăciuni. MARIAN, NA. 76. În jurul casei plutea un miros greu, parcă de mortăciune. V. ROM. aprilie 1955, 141, cf. GRAIUL, L, 291, CIAUȘANU, V. 180, id. GL. ◊ (În imprecații sau ca epitet peiorativ) Mortăcină puturoasă. LM. Să poftească să se atingă de casă, câ-i arăt eu lui cine-s eu ! Să poftească mortăciunea ! REBREANU, I. 361. Mișcă-te, mortăciunea dracului ! Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, exprimă starea de slăbiciune fizică) Capul i l-au pus pre o mortăciune de cal și așa l-au ținut vro cîtva timp. ȘINCAI, HR. II, 289/9. O mortăcină de găină. CIAUȘANU, GL. *(Adverbial, pe lîngă adjectivul „slab”, imprimă acestuia valoare de superlativ absolut) Orășencele noastre sînt multicele mortăcină de slabă. JIPESCU, ap. TDRG. ♦ F i g. Ființă foarte slabă, lipsită de energie, de vigoare. Să taie o găină grasă, cum îs la casa omului, nu mortăciuni de la găinari, ap. TDRG. Am să merg eu, ai să mergi dumneata, au să meargă dumnealor, că nu sîntem mortăciuni. D. ZAMFIRESCU, R. 26, cf. DR. V, 212, ALR I 1 156/109, MAT. DIALECT. I, 231. ♦ (În credințe religioase) Carne de animal care n-a fost tăiat după ritual. Să se ferească de. . . mortăciuni și de sînge. N. TEST. (1648), 155^r/23. Preotul ce va mînca necată au mursecată au mortăciune, aceluia să i se ia darul (a. 1652). ap. TDRG. 2. (Prin Ban. și sud-vestul Transilv.) Moroi² (1). Cf. ALR I 1 399/30, 122. 3. (Prin Munt.; la pl.) Vreascuri. Cf. DR. II, 357. II. Adj. (Învechit și regional; despre animale) Care a murit de moarte naturală; care a murit neînjunghiat. Din turmă mănîncă carne mortăciună. N. COSTIN, ap. GCR II, 12/13. Sîngură aș preved'ia-o Cu lumină D'e slăină D'intr-o scroafă mortăŝină. DENSUSIANU, Ț. H. 119. ◊ Apă mortăcină = (în superstiții) apă moartă (b) v. m o r t (I 1). Cf. CIAUȘANU, GL. s. f. III (Regional) Boală molipsitoare. Cf. ANON. CAR. 2. (Învechit, rar) Moarte (1). Jivină supusă la mortăciune. CONACHI, P. 274. Omul în lume cînd vine, în leagănul său aduce sămînța de mortăciune. id. ib. 280. – Pl.: mortăciuni. – Și: (învechit și regional) mortăciúnă adj., mortăcină adj., s. f., morticínă (LB) s. f. – Lat. morticina.