mușama sf [At: ROSETTI-CAZACU, I.L.R. I, 334 / V: (reg) ~mea, ~moșamea / Pl: ~le / E: tc mușamma] 1 Țesătură de pânză impermeabilizată prin lăcuire pe una dintre fețe, utilizată în gospodărie, în ateliere, în industrie etc. pentru a proteja obiectele împotriva prafului, a apei, a murdăriei etc. 2 Bucată de mușama (1). 3 (Îe) A face un lucru (sau lucrurile) ~ A ascunde, a acoperi o faptă necinstită, urâtă, reprobabilă. 4 (Îe) A rămâne lucru ~ A rămâne lucru curat. 5 (Art.) Dans popular care se joacă la nunți, nedefinit mai îndeaproape Si: (reg) mânioasa. 6 Melodie după care se execută mușamaua (5).

MUȘAMA, mușamale, s. f. Țesătură făcută impermeabilă prin lăcuire pe una din fețe, din care se fac învelitori de protecție contra prafului și a umezelii sau alte obiecte; obiect făcut dintr-o asemenea pînză. În jurul mesei rotunde, acoperită cu o mușama prietenele se așezau cu oftatul lor obișnuit. ANGHEL-IOSIF, C. E. 76. Soldații alergau de colo pînă colo, unii aruncînd mușamale peste muniții, alții trăgînd de lanțuri caii. D. ZAMFIRESCU, R. 70. Pistoale alămite, cu mușamale-nvelite. TEODORESCU, P. P. 298. ◊ Expr. A face mușama = a cocoloși, a masca, a ascunde faptele urîte ale cuiva ca să nu le afle lumea. (Refl. pas.) Acum ne rămîne să ne păzim aici vro cîtăva vreme, pîn’ ce s-a face lucru mușama. ALECSANDRI, T. I 117.

MUȘAMA ~le f. 1) Țesătură de pânză sau viscoză, care este acoperită sau îmbibată cu substanțe impermeabile, folosită pentru a proteja obiectele împotriva apei. 2) Obiect confecționat din astfel de țesătură. [Art. mușamaua; G.-D. mușamalei] /<turc. mușama

mușamà f. 1. pânză ceruită: a face mușama, a acoperi sau cocoloși ceva: 2. Mold. horă după masa de cununie. [Turc. MUȘAMMA, lit. uns cu ceară (din ȘEM, ceară)].

mușamá f. (turc. mușama și mușamba care vine d. ar. müšemma, ceruit, d. šem, ceară; ngr. musamás). Pînză ceruită și lustruită de așternut pe masă ca față de masă saŭ nelustruită (polog) de acoperit marfa din care, din vapoare din vagoane ca să n’o ploaĭe pînă la punerea eĭ în magaziĭ. O horă numită și irmilic (V. irmilic). A face lucru mușama, a acoperi, a cocoloși o afacere ca să nu afle lumea.

moșmea sf vz mușama

mușamea sf vz mușama

mușama s. f., art. mușamaua, g.-d. art. mușamalei; pl. mușamale

mușama s. f., art. mușamaua, g.-d. art. mușamalei; pl. mușamale, art. mușamalele

mușama s. f., art. mușamaua, g.-d. art. mușamalei; pl. mușamale

MUȘAMAUA s. art. (Munt. și Olt.) mânioasa (art.). (Dansul popular numit ~.)

MUȘAMAUA s. art. (Munt. și Olt.) mînioasa (art.). (Dansul popular numit ~.)

mușama (mușamale), s. f. – 1. Țesătură cerată sau cauciucată. – 2. Mod de a da o aparență onestă sau de a ridica în slăvi un abuz sau o greșeală. – Mr. mușama, megl. mușămă. Tc. (arab.) mușemma „mușama” (Șeineanu, II, 265; Lokotsch 1512a), cf. sp. mojama, ngr. μουσαμᾶς, alb. müšman, bg. mušama. – Der. mușamat, s. n. (Arg., portofel), a cărui der. nu este clară (după Graur, BL, VI, 156, din țig. mus „braț”, prin intermediul unui *musimata „poșetă de mînă”); mușamaliza, vb. (a îngropa, a face uitată o problemă dezagreabilă).

mușamaua v. mânioasa.

mușama s. f. sg. (intl.) 1. portofel. 2. buzunar.

a face mușama expr. (înv.) a mușamaliza; a ascunde o greșeală care ar trebui pedepsită.