NEABĂTUT, -Ă, neabătuți, -te, adj. 1. Care nu se abate din drumul pe care a apucat. 2. Care nu se abate de la un principiu, de la o normă; dârz, consecvent, ferm, intransigent. [Pr.: ne-a-] – Pref. ne- + abătut.

neabătut, ~ă a [At: MINEIUL (1776), 16^r2/21 / P: ne-a~ / Pl: ~uți, ~e / E: ne- + abătut] 1 Care nu se abate din drum. 2 Care nu poate fi abătut, întors din drum. 3 (Fig) Care nu se abate de la un principiu, de la o hotărâre etc. 4 Care nu cunoaște șovăială Si: ferm, intransigent, neclintit, tare.

NEABĂTUT, -Ă, neabătuți, -te, adj. 1. Care nu se abate din drumul pe care a apucat. 2. Care nu se abate de la un principiu, de la o normă; dârz, consecvent, ferm, intransigent. [Pr.: ne-a-] – Ne- + abătut.

NEABĂTUT, -Ă, neabătuți, -te, adj. Care nu se abate de la un principiu, de la o normă; ferm, dîrz, neclintit, consecvent. Era... neabătut din drumul cel drept, în care îl călăuzea o neprihănită conștiință. NEGRUZZI, S. I 244. – Pronunțat: ne-a-.

NEABĂTUT ~tă (~ți, ~te) (negativ de la abătut) Care nu se abate de la linia de conduită; credincios concepțiilor sale; consecvent. [Sil. ne-a-] /ne- + abătut

neabătut (desp. ne-a-) adj. m., pl. neabătuți; f. neabătută, pl. neabătute

neabătut (ne-a-) adj. m., pl. neabătuți; f. neabătută, pl. neabătute

neabătut adj. m. (sil. ne-a-), pl. neabătuți; f. sg. neabătută, pl. neabătute

NEABĂTUT adj. 1. v. hotărât. 2. v. ferm.

NEABĂTUT adj. 1. decis, dîrz, ferm, hotărît, inflexibil, intransigent, neclintit, nestrămutat, neșovăitor, statornic, (înv.) nepregetător. (Om ~; caracter ~.) 2. ferm, hotărît, neșovăielnic, neșovăitor, sigur. (Cu pași ~.)