obiecție sf [At: STAMATI, D. / P: o-biec~ / V: ~iune / Pl: ~ii / E: fr objection] 1 Observație prin care cineva își manifestă dezacordul față de ceva.

OBIECȚIE, obiecții, s. f. (Adesea în legătură cu verbele «a face», «a ridica» etc.) Argument care se opune unei teze, observație prin care cineva își manifestă dezacordul față de ceva. V. critică. O obiecție poate să ne fie făcută, și anume una foarte serioasă. GHEREA, ST. CR. I 313. Și-și plecă urechea ca și cînd i s-ar fi făcut o obiecție pe care n-a auzit-o. VLAHUȚĂ, O. A. III 23. Pronunțat: -bi-ec-. - Variantă: obiecțiune (IBRĂILEANU, sp. cr. 93) s. f.

OBIECȚIE s.f. Argument pe care cineva îl opune unei propuneri, unei pretenții, unei teze sau prin care își manifestă dezacordul față de acestea. [Gen. -iei, var. obiecțiune s.f. / cf. fr. objection, lat. obiectio – mustrare].

OBIECȚIE s. f. argument pe care cineva îl opune unei propuneri, pretenții, teze sau prin care își manifestă dezacordul față de acestea. (< fr. objection, lat. obiectio)

OBIECȚIE ~i f. Argument adus împotriva unei opinii sau afirmații, pentru a combate. [G.-D. obiecției] /<fr. objection

obiecțiune sf vz obiecție

OBIECȚIUNE s.f. v. obiecție.

obiecțiune f. dificultate ce se opune unei propuneri sau cereri.

*obĭecțiúne f. (lat. objéctio, -ónis. V. de- și in-jecțiune, pro-ĭecțiune). Acțiunea de a obĭecta. Vorbe pe care le opuĭ uneĭ afirmațiunĭ, uneĭ presupunerĭ: a nu face nicĭ o obĭecțiune. – Și obĭécție.

obiecție (desp. -biec-ți-e) s. f., art. obiecția (desp. -ți-a), g.-d. art. obiecției; pl. obiecții, art. obiecțiile (desp. -ți-i-)

obiecție (-biec-ți-e) s. f., art. obiecția (-ți-a), g.-d. art. obiecției; pl. obiecții, art. obiecțiile (-ți-i)

obiecție s. f. (sil. -biec-ți-e; mf. ob-), art. obiecția (sil. -ți-a), g.-d. art. obiecției; pl. obiecții, art. obiecțiile (sil. -ți-i-)

obiecție

OBIECȚIE s. v. critică.

OBIECȚIE s. critică, observație, rezervă, (rar) observare. (Are unele ~ după lectura romanului.)