plâns², plânsă a [At: MINEIUL (1776), 28^r1/11 / Pl: ~nși, ~e / E: plânge] 1 (D. oameni) Care a plâns de curând, păstrând urma lacrimilor în ochi, pe obraz etc. 2 (D. ochi, fața oamenilor) Care arată, trădează pe cel care a plâns de curând. 3 (D. lacrimi) Care au fost vărsate. 4 (D. voce, glas, sunete etc.) Trist.

PLÂNS² ~să (~și, ~se) 1) v. A PLÂNGE. 2) (despre ochi, față) Care are urme de lacrimi. /Din plânge

PLÎNS², -Ă, plînși, -se, adj. 1. (Despre ochi, privire, față etc.; p. ext. despre persoane) Care a plîns, pe care se văd urme de lacrimi. Baba Rada... se trăgea de păr și avea priviri speriate și plînse. PAS, Z. I 193. Expuse cu mutră amărîtă și glas plîns pățania copilașului său. REBREANU, R. II 94. Dar, după ce i-a spus cîteva vorbe tare fierbinți ca s-o încînte, a luat seama cît era ea de plînsă. CARAGIALE, S. N. 278. 2. Fig. Jalnic, trist, sfîșietor. Iată cîntecul. – Poetul pentru ce-l mai scoate însă? Pentru cine e parfumul sau durerea lui cea plînsă? MACEDONSKI, O. I 129. Mirosul cel umed al florilor învioșate o făceau să doarmă mult și lin, însoțită în calea visurilor ei de glasul cel plîns al fluierului. EMINESCU, N. 11.

plîng, plîns, a plînge v. intr. (lat. plángere, a lovi, a plînge, it. piángere și piágnere, pv. planher, fr. plaindre, sp. plañir. V. plagă). Vărs lacrămĭ de durere saŭ de întristare: copiiĭ plîng și rîd foarte ușor. A-țĭ plînge sufletu saŭ inima, a jăli adînc. V. tr. Jălesc, regret perderea: toată țara l-a plîns pe Ștefan cel Mare. Compătimesc, deplor: te plîng de starea în care aĭ ajuns! V. refl. Mă jăluĭesc, îmĭ exprim durerea saŭ întristarea: bolnavu se plîngea de durerĭ la coaste. Mă jăluĭesc, reclam: păgubașu s’a plîns la poliție de furtu a căruĭ victimă a fost.

PLÂNS adj. înlăcrimat, lăcrimat. (Om ~.)

PLÎNS adj. înlăcrimat, lăcrimat. (Om ~.)