POLITEȚE, (2) politeți, s. f. 1. Mod de comportare caracterizat prin bună-cuviință, respect și amabilitate în relațiile cu ceilalți oameni. ◊ Pronume personal (sau posesiv) de politețe = pronume personal la persoana a doua și a treia, folosit în semn de respect față de persoana căreia ne adresăm sau despre care se vorbește. ◊ Loc. adj. De politețe = a) care exprimă politețe; politicos, amabil; b) protocolar. ◊ Loc. adv. Din (sau de, rar, pentru) politețe = fiind obligat de anumite cerințe (formale) de conduită, de etichetă. + Ansamblu de reguli de comportament în spiritul bunei-cuviințe, al amabilității și al respectului reciproc. 2. (Fam.; la pl.) Cuvinte sau gesturi care exprimă politețea (1) (exagerată a) cuiva față de cineva. [Pl. și: (2) politețuri. – Var.: politeță s. f.] – Din fr. politesse.

politețe sf [At: POTECA, F. / V: (iuz) ~ță, (înv) ~tesă (S și: ~tessă) / Pl: (fam) ~ți, ~țuri / E: fr politesse] 1 sf Atitudine sau comportare atentă, amabilă, respectuoasă față de cineva sau de ceva, care denotă bună-cuviință și bună-creștere Si: amabilitate. 2 (Îs) Pronume (personal sau posesiv) de ~ Pronume care se folosește în vorbirea cu sau despre o persoană căreia i se cuvine respect sau pentru a-i impune respect. 3 (Îla) De ~ Care exprimă politețe Si: amabil, politicos (2). 4 (Îal) Protocolar. 5 (Îlav) Din (sau de, rar pentru) ~ Obligat de anumite cerințe formale de conduită, de etichetă. 6 (Îal) Formal. 7 (Fam; ccr; lpl) Cuvinte sau gesturi care exprimă o comportare amabilă, respectuoasă față de cineva. 8 Ansamblu de reguli de comportament în spiritul amabilității, al bunei-cuviințe.

POLITEȚE, (2) politeți, s. f. 1. Atitudine, comportare conformă cu buna-cuviință, amabilă, politicoasă; amabilitate. ◊ Pronume personal (sau posesiv) de politețe = pronume care se folosește în vorbirea cu sau despre o persoană căreia i se cuvine respect sau pentru a-i impune respect. ◊ Loc. adj. De politețe = a) care exprimă politețe; b) politicos, amabil; protocolar. ◊ Loc. adv. Din (sau de, rar, pentru) politețe = fiind obligat de anumite cerințe (formale) de conduită, de etichetă. ♦ Ansamblu de reguli de comportament în spiritul bunei-cuviințe, al amabilității și al respectului reciproc. 2. (Fam.; la pl.) Cuvinte sau gesturi care exprimă politețea (1) (exagerată a) cuiva față de cineva. [Pl. și: (2) politețuri. – Var.: politeță s. f.] – Din fr. politesse.

POLITEȚE s. f. (Și în forma politeță) Atitudine binevoitoare, atentă, potrivit cerințelor bunei-cuviințe; amabilitate. Se purta c-o politeță exagerată cu toată lumea. BART, E. 365. Domnul, cu multă politeță: drăguță, dacă nu te superi, m-aș ruga... încă un pahar cu apă. CARAGIALE, M. 151. El mă primi cu aleasă politeță. NEGRUZZI, S. I 309. – Variantă: politeță s. f.

POLITEȚE s.f. Fel de a se purta, de a vorbi în societate, potrivit cerințelor buneicuviințe; amabilitate. [Var. politeță s.f. / < it. politezza, cf. fr. politesse].

POLITEȚE s. f. fel de a se purta, a vorbi în societate potrivit cerințelor bunei-cuviințe; amabilitate. (< fr. politesse)

POLITEȚE ~i f. 1) Comportament politicos; atitudine amabilă; amabilitate. 2) Vorbă sau gest care exprimă un astfel de comportament (de obicei exagerat). [G.-D. politeții; Pl. și politețuri] /<fr. politesse

politesă sf vz politețe

politeță sf vz politețe

POLITEȚĂ s.f. v. politețe.

serviciu de politețe sint. s. ◊ „[...] în fine, voi menționa că stațiile au fost dotate special pentru așa-numitele «servicii de politețe», curățirea parbrizelor, a farurilor și stopurilor în timpul alimentării mașinilor la pompe.” R.l. 21 V 77 p. 5 (din serviciu + de + politețe)

politeță f. mod de a vorbi sau de a se purta conform cu obiceiurile persoanelor bine crescute. [După fr. politesse].

*politéță f., pl. ĭ, rar e (fr. politesse, d. it. politezza, id. [azĭ pu-, curățenie], polito, fr. poli, cĭoplit, civilizat). Curtenie urbanitate, amabilitate.

politețe s. f., art. politețea, g.-d. art. politeții; (amabilități) pl. politeți / (fam.) politețuri

politețe s. f., art. politețea, g.-d. art. politeții; (amabilități) pl. politeți/politețuri

politețe s. f., art. politețea, g.-d. art. politeții; (cuvinte, gesturi) pl. politeți / politețuri

politețe, s. f., pl. politeți (politețe)

politețe

politeță, -țe.

POLITEȚE s. 1. cuviință, decență, respect, (livr.) reverență, urbanitate, (livr. fig.) urbanism. (O atitudine plină de ~.) 2. amabilitate, manieră, (livr.) civilitate. (E de-o ~ ireproșabilă.) 3. v. curtoazie.

POLITEȚE s. 1. cuviință, decență, respect, (livr.) reverență, urbanitate, (livr. fig.) urbanism. (O atitudine plină de ~.) 2. amabilitate, manieră, (livr.) civilitate. (E de-o ~ ireproșabilă.) 3. amabilitate, atenție, curtoazie, galanterie, gentilețe, (rar) curtenie, (înv.) libov. (~ față de femei.)

Politețe ≠ impolitețe, apolitețe, bădărănie, bruschețe, brutalitate, grosolănie, indelicatețe, nepolitețe, nedilecatețe, vulgaritate

POLITEȚE. Subst. Politețe, amabilitate, omenie, amenitate (franțuzism), manieră, bună-cuviință; decență; urbanism (fig.), urbanitate (rar); curtenie, curtoazie, galanterie, gentilețe. Respect, stimă, considerație, condescendență, deferență. Omagiu. Afabilitate, cordialitate; bună-voință, atenție, îndatorire (rar), complezență, serviabilitate. Salut, salutare, reverență, închinare, închinăciune, plecăciune. Felicitare; compliment. Bună-creștere, educație; cei șapte ani de acasă. Reguli de politețe, codul manierelor elegante, etichetă (fig.), protocol, ceremonial, ceremonie. Adj. Politicos, de politețe, amabil, manierat, bine-crescut, cuviincios, respectuos, condescendent, civilizat, urban (fig.), ceremonios, ceremonial (rar); curtenitor, galant, gentil. Afabil, cordial; binevoitor, atent, îndatoritor, prevenitor, complezent, serviabil. Vb. A fi politicos; a avea o comportare civilizată, a se purta cu mănuși, a da dovadă de tact. A saluta, a se închina, a face reverențe, a se pleca. A prezenta (cuiva) omagii. A felicita, a complimenta. Adv. Din politețe, (în mod) politicos, amabil. V. comportare, cordialitate, educație, formule de salut, respect, salut, sociabilitate.

L’exactitude est la politesse des rois (fr. „Punctualitatea este politețea regilor”) – Aceste cuvinte care aparțin regelui Ludovic al XVIII-lea al Franței (1814-1824), se explică prin însăși mentalitatea monarhilor. Regii nu cuneșteau decît politețea altora față de dînșii și nu se simțeau datori să fie politicoși, la rîndul lor, față de alții. Singura lor politețe era punctualitatea la ceremonii, la recepții, la serbări și oriunde erau așteptați. Cuvintele au ajuns celebre și sînt folosite astăzi ca un îndemn la punctualitate. lar în privința obîrșiei ei, expresia servește ca un exemplu paradoxal: o vorbă scînteietoare a unui personaj fără strălucire. IST.