poticni [At: CORESI, EV. 95 / V: (îvp) ~gni, (înv) ~căni, ~tecni / Pzi: ~nesc / E: slv потъкнѫти] 1-2 vri A face o mișcare, un pas greșit. 3-4 vri A se lovi cu picioarele de ceva sau de cineva și a-și pierde pentru o clipă echilibrul Si: a se împiedica. 5-6 vri A fi nesigur în mers. 7-8 vri A fi nevoit să se oprească. 9-10 vri A nu putea merge mai departe din cauza unui obstacol, a unui impediment. 11-12 vrtf (A se opri sau) a face să se oprească brusc. 13 vr (Rar) A cădea. 14 vr (Rar) A se răsturna. 15 vr (Pop) A șchiopăta. 16-17 vtr (Înv) A (se) lovi. 18 vr (Înv; fig) A se abate de la calea morală, dreaptă, de la buna comportare. 19 vt (Buc) A pedepsi aspru pe cineva. 20 vr (Reg; d. obiecte care au de obicei poziție verticală) A se lăsa într-o parte Si: a se apleca, a se înclina. 21 vt (Îvr) A dovedi. 22 vr A pronunța cu greutate cuvintele. 23 vr A vorbi cu greutate, cu întreruperi.

POTICNI, poticnesc, vb. IV. 1. Refl. A se lovi în mers cu piciorul de ceva, a călca rău, a se împiedica (și a cădea). Calul i se poticni și-l prăvăli. SADOVEANU, O. VII 32. Calul își pierdu echilibrul, se poticni și îngenunche, împins de iuțeala curentului. BOLINTINEANU, O. 427. Cerbii se poticnesc și cad la pămînt cînd ajung la fundul țarcului. ODOBESCU, S. III 111. Tot calul se poticnește (= oricine poate greși). (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în» și arătînd obstacolul din cale) S-a poticnit într-o palmă de răzor și nu s-a mai ridicat de-acolo. POPA, V. 68. S-a poticnit de-un lemn în tindă Și-și mai făcu mîniei zor. COȘBUC, P. I 256. (Fig.) Oamenii nehotărîți, care umblă pipăind, se poticnesc de toate haturile vieții. RUSSO, O. 133. ◊ Intranz. Odată [calul] poticni și se rostogoli jos cu călăreț cu tot. GÎRLEANU, L. 34. (Fig.) Uraganul mahmur poticnește Spre castelul de stînci ce-și deschide uriașa lui poartă. EMINESCU, O. IV 198. ♦ A cădea. Lunecînd în mîzga de sînge, s-a poticnit și batalionul nostru la pămînt. SADOVEANU la TDRG. 2. Refl. Fig. A întîmpina o dificultate în cursul unei acțiuni; a da greș, a greși. Manuscriptul... se poticnește foarte des în alegerea cuvintelor romîneștî. ODOBESCU, S. II 491. 3. Tranz. (Rar) A face pe cineva să se împiedice din mers, fig. într-o acțiune. O dată te-am poticnit, Nici atunci nu te-am trîntit. ȘEZ. IV 220. Vremea c-a sosit Și te-a poticnit. TEODORESCU, P. P. 447.

A SE POTICNI mă ~esc intranz. 1) A-și pierde echilibrul în timpul mersului, prin îndoirea involuntară sau prin lovirea unui picior; a se împiedica. 2) fig. A întâmpina dificultăți într-o acțiune. ~ la început de cale. ◊ ~ în vorbire a vorbi greu și cu pauze mari. /<sl. potuknonti

poticnì v. 1. a scăpăta din genuchi la umblat: calul, de e cu patru picioare, și tot se poticnește; 2. fig. a luneca. [Slav. POTŬKNÕTI, a împinge].

potecni v vz poticni

poticăni v vz poticni

potigni v vz poticni

poticnésc v. tr. (vsl. po-tŭknŏnti și tykati, a împunge, a împinge, ceh. potykati, a întîlni; rus. potknútĭ, a răsturna mergînd, potknútĭsĕa, a se poticni. V. potcă, preatcă, potricălesc, ză-ticnesc). Vechĭ. Izbesc, lovesc. Conduc pe drum răŭ. Azĭ. V. refl. Mă împedec în mers: calu, omu s’a poticnit și a căzut. Fig. Nu reușesc: s’a poticnit și el!

poticni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. poticnesc, 3 sg. poticnește, imperf. 1 poticneam; conj. prez. 1 sg. să poticnesc, 3 să poticnească

poticni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. poticnesc, imperf. 3 sg. poticnea; conj. prez. 3 să poticnească

poticni vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. poticnesc, imperf. 3 sg. poticnea; conj. prez. 3 sg. și pl. poticnească

poticni

poticnesc, -neam 1 imp.

POTICNI vb. 1. v. împiedica. 2. a se împiedica. (Se ~ la vorbă.)

POTICNI vb. v. cădea, lovi, pica, prăbuși, prăvăli, răsturna, șchiopăta.

poticni vb. v. CĂDEA. LOVI. PICA. PRĂBUȘI. PRĂVĂLI. RĂSTURNA. ȘCHIOPĂTA.

POTICNI vb. 1. a se împiedica, (reg.) a (se) scăpăta. (Calul se ~ în mers.) 2. a se împiedica. (Se ~ la vorbă.)

poticni (poticnesc, poticnit), vb. – A se împiedica, a se ciocni de ceva, a călca prost. Sl. potŭknąti „a împinge” (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 269), cf. rus. potknutĭ „a se încurca”. – Der. poticneală, s. f. (împiedicare, pas greșit). Cf. zăticni, poticală.