PRESIMȚIRE, presimțiri, s. f. Faptul de a presimți; sentiment vag și instinctiv pe care îl are cineva față de cele ce se vor întâmpla; presentiment, presimțământ. – V. presimți.

presimțire sf [At: EPISCUPESCU, O. Î. 157/44 / Pl: ~ri / E: presimți] Sentiment vag și instinctiv pe care îl are cineva cu privire la un eveniment viitor Si: presentiment, (îrg) presimț, (înv) nădăire, presimțământ.

PRESIMȚIRE, presimțiri, s. f. Faptul de a presimți; sentiment vag și instinctiv pe care îl are cineva față de ceea ce ar urma să se întâmple; presentiment, presimțământ. – V. presimți.

PRESIMȚIRE, presimțiri, s. f. Faptul de a presimți; sentiment vag și instinctiv pe care îl are cineva și care îl face să creadă că urmează să se întîmple ceva; presentiment. Am avut eu azi dimineață o presimțire bună. CAMIL PETRESCU, TR. N. 136. Am presimțirea c-o să-mi sfîrșesc zilele în vro prăpastie. HOGAȘ, M. N. 103. O presimțire amară îmi zicea că omul acesta... este un trădător. NEGRUZZI, S. I 51. ◊ (Poetic) în văzduh plutește greu presimțirea unei furtuni. C. PETRESCU, Î. II 251. Plictiseala lui Grigore creștea cu cît se apropiau de Amara, parcă atmosfera s-ar fi încărcat mereu de mai multe presimțiri rele. REBREANU, R. II 10.

PRESIMȚIRE s.f. Acțiunea de a presimți și rezultatul ei; presentiment, prevestire. [< presimți].

PRESIMȚIRE ~i f. 1) v. A PRESIMȚI. 2) Sentiment subiectiv și instinctiv de intuire a celor ce urmează să se întâmple; presentiment. /v. a presimți

presimțire f. simțire vagă, instinctivă de ceeace trebue să se întâmple.

presimțíre f. Presentiment, simțire din ainte, sentiment instinctiv vag despre ceĭa ce se va întîmpla: aveam o presimțire că așa va fi.

presimțire s. f., g.-d. art. presimțirii; pl. presimțiri

presimțire s. f., g.-d. art. presimțirii; pl. presimțiri

presimțire s. f. simțire

PRESIMȚIRE s. presentiment, (înv. și reg.) presimț, (înv.) presimțământ, preștiință, prevedere. (O neagră ~.)

PRESIMȚIRE s. presentiment, (înv. și reg.) presimț, (înv.) presimțămînt, preștiință, prevedere. (O neagră ~.)