PRESUPOZIȚIE, presupoziții, s. f. Presupunere. – Din fr. présupposition.

presupoziție sf [At: HASDEU, I. V. 236 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr présupposition] (Rar) Supoziție prealabilă.

PRESUPOZIȚIE, presupoziții, s. f. (Rar) Presupunere. – Din fr. présupposition.

PRESUPOZIȚIE s. f. supoziție prealabilă, presupunere. (< fr. présupposition)

PRESUPOZIȚIE ~i f. rar v. SUPOZIȚIE. /<fr. présupposition

presupozițiune sf vz presupoziție

presupoziție (desp. -ți-e) s. f., art. presupoziția (desp. -ți-a), g.-d. art. presupoziției; pl. presupoziții, art. presupozițiile (desp. -ți-i-)

presupoziție (-ți-e) s. f., art. presupoziția (-ți-a), g.-d. art. presupoziției; pl. presupoziții, art. presupozițiile (-ți-i-)

presupoziție s. f. supoziție

PRESUPOZÍȚIE (< pre- + supoziție) s. f. Ceea ce este implicat ca premisă sau cadru fundamental al gândirii pentru a construi un argument valid ori un punct de vedere ce urmează a fi susținut. Formal, p. este o propoziție al cărei adevăr este necesar fie pentru adevărul, fie pentru falsitatea altei propoziții; de ex., propoziția „Ion a murit în mizerie” are ca p. propoziția „Există o astfel de persoană ca Ion”.