pustieșag sn [At: (sec. XVIII) CAT. MAN. I, 294 / P: ~ti-e~ / V: (reg) ~tâi~, ~tânoșag, ~iișag, ~ișag^[1], (îvr) ~tușag / E: pustiu + -șag cf mg pusztaság] (Reg) 1 Pustiu (1). 2 Ogor necultivat. 3 Casă lăsată în ruină. 4 (Îvr; îf pustușag) Prefacere în pustiu (1) a unui loc fertil. 5 (Îf pustușag) Avere mare. corectat(ă)

pustâieșag sn vz pustieșag

pustânoșag sn vz pustieșag

pustiișag sn vz pustieșag

pustișag sn vz pustieșag

pustușag sn vz pustieșag

pustietáte f. (d. pustie). Pustie, deșert, singurătate: a străbate pustietatea Sahareĭ, a locui în pustietate. – În P. P. pustieșag, pl. urĭ.

PUSTIEȘAG s. v. calamitate, catastrofă, deșert, dezastru, flagel, grozăvie, năpastă, nenorocire, pacoste, potop, prăpăd, pustietate, pustiire, pustiu, sinistru, urgie.

pustieșag s. v. CALAMITATE. CATASTROFĂ. DEȘERT. DEZASTRU. FLAGEL. GROZĂVIE. NĂPASTĂ. NENOROCIRE. PACOSTE. POTOP. PRĂPĂD. PUSTIETATE. PUSTIIRE. PUSTIU. SINISTRU. URGIE.

pustieșag, pustieșaguri, s.n. (reg.) 1. pustiu. 2. ogor lăsat în paragină, necultivat. 3. (înv.; în forma: pustușag) pustiire. 4. (în forma: pustușag) avere mare (a cuiva).

pustișag, pustișaguri, s.n. – (reg.) Singurătate, pustietate: „Tu, cucule, ț’-ai cântat / Di p-o crenguță de brad, / Șapte ai a pustâșag” (Bilțiu, 2006: 120). – Din pustiu + suf. -șag; cf. magh. pusztaság (MDA).