PÂNTEC, pântece, s. n. (Pop.) 1. Parte a corpului, la om și la animale, situată între torace și bazin, formată dintr-o cavitate în care se află stomacul, intestinele, organele de reproducere etc.; abdomen, burtă, foaie, vintre. ◊ Expr. Parcă are oase în pântece, se spune despre cineva care se apleacă foarte greu. A fi cu pântecele la gură = a fi însărcinată. 2. Stomac. ◊ Expr. Cu pântecele lipit de coaste = foarte flămând sau foarte slab. A se închina pântecelui = a fi peste măsură de lacom, a trăi numai pentru mâncare. 3. Uter. ◊ Loc. adv. Din pântecele mamei = înainte de a se naște. ◊ Expr. A lua (sau a avea, a purta) în pântece = a rămâne sau a fi însărcinată. A trăi (sau a fi, a se simți) ca în pântecele mamei = a se simți foarte bine și în siguranță. 4. Fig. Partea dinăuntru a unui obiect, a unei încăperi etc.; interior, adâncime. 5. Fig. Partea bombată, ieșită în afară, a unor obiecte; interiorul acestor părți. [Var.: pântece s. n.] – Lat. pantex, -ticis.

pântec sn vz pântece

PÂNTEC s. n. v. pântece.

PÂNTECE s. n. v. pântec.

păntece sn vz pântece

pâncete sn vz pântece

pânceti sn vz pântece

pâncite sn vz pântece

pântăce sn vz pântece

pântce sn vz pântece

pântece sn [At: PSALT. HUR. 34^r/13 / V: ~tec, (înv) păn~, (reg) ~ncete, ~nceti, ~ncite, pântăce, ~eci, ~tice, ~tici, pântce, pin~, puncite, pun~ / Pl: ~, (rar) ~eci / E: ml pantex, -icis] 1 sn Parte a corpului, la om și unele animale, dintre torace și bazin, având în interior o cavitate cu stomacul, ficatul, pancreasul, splina și intestinele Si: abdomen, burtă, (îvp) maț, (reg) bârdan, buft, burduh, burduhan, dobă, foale, rânză, vintre. 2 sn (Prc) Regiune exterioară, vizibilă, bombată, a pântecelui (1) Si: abdomen, burtă, (reg) bârdan, burduh, burduhan, dobă. 3 sn (Fig) Profunzime. 4 sn (Pop; îe) A-i face (cuiva) ~le cobză A bate pe cineva foarte tare. 5 sn (Fam; îe) (Parcă) are oase în ~ Se spune despre cei care se apleacă greu. 6 av (Îvr; îe) A cădea ~ A cădea la pământ pe toată întinderea corpului. 7 av (Îvr; îae) A cădea brusc. 8 sn (Înv) Porțiune de piele, de blană de pe pântecele (2) animalelor. 9 sn (Pop; prc) Stomac. 10-11 sn (Pop; îe) Cu ~le lipit de coaste (sau de spate) Se spune despre un om (foarte plăpând sau) foarte slab. 12-13 sn (Rar; îe) A pune lume în ~ (A mânca sau) a bea cu lăcomie. 14-15 sn (Îe) (A ști, a-i păsa etc.) (de) (cele) ale ~lui A fi interesat numai (de hrană sau) de asigurarea celor necesare vieții. 16 sn (Reg; îe) A face (gâtul leică și) ~le balercă A fi bețiv. 17 sn (Pop; pex) Uter. 18 sn (Îlav) Din ~le mamei Încă dinainte de a se naște. 19 sn (Pfm; d. femei; îla) Cu ~le la gură Însărcinată în stadiu avansat. 20-21 sn (Îvp; îe) A lua (sau a avea, a purta) în ~ ori a fi cu ciolane în ~ (A rămâne sau) a fi însărcinată. 22 sf (Pfm; îe) A trăi (sau a fi, a se simți) ca în ~le mamei (sau maicii) A trăi bine, în belșug și în siguranță. 23-24 sn (Reg; euf) Organe genitale (ale femeii sau) ale bărbatului. 25 sn (Înv; pex) Inimă Vz rărunchi. 26 sn (Mar; Trs; îf pântice, pâncite) Tobă de porc. 27-28 sn (Pan) (Parte bombată, ieșită în afară a unor obiecte, forme de relief etc. sau) interior, conținut al acestei părți. 29 sn (Pan) Interior. 30 sn (Spc) Cutie de rezonanță la unele instrumente cu coarde. corectat(ă)

pânteci sn vz pântece

pântice sn vz pântece

pintece sn vz pântece

puncite sn vz pântece

puntece sn vz pântece

PÂNTECE, pântece, s. n. 1. Parte a corpului, la om și la animale, situată între torace și bazin, formată dintr-o cavitate în care se află stomacul, intestinele, organele de reproducere etc.; abdomen, burtă, foale, vintre. ◊ Expr. Parcă are oase în pântece, se spune despre cineva care se apleacă foarte greu. A fi cu pântecele la gură = a fi însărcinată. 2. Stomac. ◊ Expr. Cu pântecele lipit de coaste = foarte flămând sau foarte slab. A se închina pântecului = a fi peste măsură de lacom, a trăi numai pentru mâncare. 3. Uter. ◊ Loc. adv. Din pântecele mamei = înainte de a se naște. ◊ Expr. A lua (sau a avea, a purta) în pântece = a rămâne sau a fi însărcinată. A trăi (sau a fi, a se simți) ca în pântecele mamei = a se simți foarte bine și în siguranță. 4. Fig. Partea dinăuntru a unui obiect, a unei încăperi etc.; interior, adâncime. 5. Fig. Partea bombată, ieșită în afară, a unor obiecte; interiorul acestor părți. [Var.: pântec s. n.] – Lat. pantex, -ticis.

PÎNTECE, (rar) pîntece, s. n. I. 1. Partea de sub piept a corpului (la om și la animale), în care se află stomacul, intestinele, organele de reproducere etc.; burtă, abdomen. Bietul grec cobori din firidă și, ținîndu-se cu mîinile de pîntece, se tot ruga. GALACTION, O. I 84. Copii goi, cu pîntecele rotunde, cu părul cîrlionțat și îmbîcsit, înghit lacom îmbucături de mămăligă. DELAVRANCEA, V. V. 117. Iată, vezi, pîntecele meu e doldora, ba am dat și de pomană, căci n-am mai putut mînca. ȘEZ. III 130. ◊ Expr. A-i face (cuiva) pîntecele cobză (sau coastele pîntece) = a bate (pe cineva) foarte tare. Ia să-i faci chica topor, spinarea dobă și pîntecele cobză, zise Setilă, căci altmintrelea nici nu e de chip s-o scoți la capăt cu buclucașul acesta. CREANGĂ, O. A. 253. Și-i da piste un omușor care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. 2. (Cu sens restrictiv) Stomac. Acuș s-or și aduce bucatele și vinul, și numai de-ați avea pîntece unde să le puneți. CREANGĂ, O. A. 255. Apoi la hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămină încheiată; și numai să fi avut pîntece unde să pui coliva și bucatele, atît de multe erau. id. ib. 38. ◊ Loc. adv. Cu pîntecele lipit de coaste = flămînd tare, înfometat. Petrecuse el iarna cum petrecuse, cu puțini tăciuni în vatră și cu pîntecele cam lipit de coaste. GANE, N. III 182. ◊ Expr. Ai să faci broaște în pîntece, se spune în glumă celui care bea multă apă. A se închina pîntecelui = a fi peste măsură de lacom, a trăi numai pentru mîncare. 3. Organul femeii în care se dezvoltă fetusul; uter. Dar grația celui ce mă deosebise din pîntecele mamei mele. voia într-altfel. GALACTION, O. I 56. Nu vezi pe cine am la genuchii mei? Pe muma care a purtat în pîntecele ei pe domnul de mîne al Moldovei. DELAVRANCEA, A. 52. Fig. Din pîntecele urii născu amoru-mi viu! MACEDONSKI, O. II 115. ◊ Expr. A lua (a avea sau a purta) în pîntece = a rămîne (sau a fi) însărcinată. Pasămite luase în pîntece. ISPIRESCU, L. 120. ◊ (Familiar) A trăi (a fi, a se simți) ca în pîntecele maicii sale = a trăi bine și în belșug, a se simți foarte bine și în siguranță. A fi cu pîntecele la gură = a fi însărcinată, a avea o sarcină înaintată. II. Fig. 1. Partea dinăuntru a unui lucru; interior, adîncime. Scobi în pîntecele acelui munte o mulțime de cămări și cămăruțe încît se rătăcea printr-însele, d-ar fi fost nu știu cine. ISPIRESCU, U. 116. (Și în forma pîntec) Simțea în nări aburii de borș acru țișniți din pîntecul bucătăriilor. CAMILAR, N. II 139. 2. Partea bombată, ieșită în afară a unor obiecte (vase, vehicule etc.). Pîntecele garafei. ▭ Șlepul era cufundat pe sfert în apă. Și cum stăteau ei culcați pe paie, în fund, auzeau deasupra capetelor lor cum se strecoară fața apei șușotind și gîlgîind pe lîngă pîntecele de metal. DUMITRIU, N. 135. – Variantă: pîntec (DUMITRIU, N. 137, MACEDONSKI, O. I 70) s. n.

PÂNTECE ~ n. 1) (la om și la animale) Parte a corpului dintre torace și bazin în care se află stomacul, intestinele și alte organe; burtă; abdomen. ◊ A fi cu ~le la gură a fi într-un stadiu avansat de graviditate. 2) Organ în formă de pungă, în care are loc digestia alimentelor; stomac. ◊ Cu ~le lipit de coaste (sau de spinare) foarte flămând; rupt de foame. 3) pop. (la om și la animale vivipare) Cavitate internă a aparatului genital feminin, în care se dezvoltă embrionul; uter; mitră. ◊ Încă din ~le mamei încă înainte de a se naște. A lua (sau a avea, a purta) în ~ a fi însărcinată. 4) fig. Parte proeminentă a unui obiect. ~le urciorului. 5) fig. Parte interioară a proeminenței unui obiect. /<lat. pantex, ~icis

pântec(e) m. 1. cea mai mare din cavitățile corpului, conținând stomacul și intestinele; fig. te-ai robit pântecului CR.; 2. profunditate: în pântecele acestor munți. [Lat. PANTECEM].

pîntece n., pl. tot așa, ca și nume (lat. pántex, pánticis m., pîntece, it. páncia, pánza, pv. pansa, fr. panse, cat. panxa, sp. panza, pg. pança. V. panțîr, spintec). Burtă, abdomen, acea parte a corpuluĭ care conține stomahu și intestinele. Stomah: nu vîrî atîta mîncare în pîntece. Unflătură ca un pîntece, burtă, bîrdan: tabla asta face pîntece. Interior, adîncime: pîntecele pămîntuluĭ. Fig. Apetit de mîncare, lăcomie: un om dedat pînteceluĭ. Lăcomie, apetit în general: pîntecele demagogilor. – În vest pîntec, pl. e.

!pântec (pop.) s. n., pl. pântece

!pântec/pântece (pop.) s. n., pl. pântece

pântece v. pântec

pântece s. n., pl. pântece

pîntece

pântece sg. și pl.

PÂNTECE s. v. inimă, interior, mitră, stomac, suflet, uter.

PÂNTECE s. v. abdomen.

pîntece s. v. INIMĂ. INTERIOR. MITRĂ. STOMAC. SUFLET. UTER.

PÎNTECE s. (ANAT.) abdomen, burtă, (înv. și pop.) mațe (pl.), (pop.) inimă, (reg.) bandor, bîrdan, burduh, burduhan, dobă, foale. rînză, vintre, (prin Mold.) buft.

pîntece (pîntece), s. n. – Abdomen, burtă. – Var. pîntec, pîntic(e). Mr. pîntic(ă), pîntițe, megl. pǫntiți. Lat. pantĭcem (Diez, I, 302; Pușcariu 1321; Candrea-Dens., 1392; REW 6207), cf. it. pancia (calabr. pántici), prov. pansa, fr. panse, cat. panxa, sp. panza, port. pança, alb. plëndes (Philippide, II, 650). Uz general, rar în Munt. (ALR, I, 42). – Der. pîntecare (var. pîntecăr(a)ie), s. f. (diaree); pîntecos (mr. pînticos), adj. (cu burta mare), poate direct din lat. pantĭcōsus (Pușcariu 1322; Candrea-Dens., 1393). Cf. spinteca.

pântece, (pântec, pâncete), s.n. – Burtă, stomac: „Nas cârligat, / Pâncete vărgat...” (Papahagi, 1925: 300; Săcel). – Lat. pantex, -ticis (Șăineanu, Scriban; Diez, Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

a avea furnici în pântec expr. (er.) a fi excitat