resemnare sf [At: CALENDARIU (1794), 35/34 / V: (înv) ~sign~ / Pl: ~nări / E: resemna] 1 Împăcare cu o situație rea, defavorabilă Si: (îvr) resemnație. 2 Răbdare.

RESEMNARE, resemnări, s. f. Faptul de a se resemna; împăcare cu răul. Obida ei venea din adînc de inimă și se stingea pe buze, tălmăcind resemnarea. PAS, Z. I 277. Umbla tăcută prin casă, cu un aer de resemnare. CĂLINESCU, E. 30. Ion e bun, blînd, suferă în tăcere și cu resemnarea unui copil nefericit și bolnav. GHEREA, ST. CR. II 149.

RESEMNARE s.f. Acțiunea de a se resemna și rezultatul ei; sentiment de acceptare senină a unei anumite situații dificile. [< resemna].

RESEMNARE s. f. acțiunea de a se resemna; sentiment de acceptare senină a unei anumite situații dificile. (< resemna)

*resemnáre f. Acțiunea de a saŭ de a te resemna. – Se poate zice și rezignațiúne, -áție și -áre.

resignare sf vz resemnare

RESIGNARE, resignări, s. f. (Franțuzism) Resemnare. Pacea, resignarea, calmul serii, resfirat pe vecernia greierilor, îmi impuneau și mă biruiau. GALACTION, O. I 348. Politica sa e făcută toată din iertare, abdicație și resignare. IORGA, L. I 78. Ce vieți, ce poeme mari de suferință și de resignare! DEMETRESCU, O. 150.

RESIGNARE s.f. (Rar) Resemnare, resignație. [< resigna].

resemnare s. f., g.-d. art. resemnării; pl. resemnări

resemnare s. f., g.-d. art. resemnării; pl. resemnări

resemnare s. f. semnare

RESEMNARE s. (înv.) resemnație. (Alungă ~!)

RESEMNARE s. (înv.) resemnație. (Alungă ~!)