răzbunare sf [At: HELIADE, O. I, 222 / S și: răsb~, resb~ / Pl: ~nări / E: răzbuna] 1 Dreptate pe care și-o face cineva singur, pedepsind pe cel de la care a suferit un rău, o nedreptate Si: răfuială (12), răsplată (2), (rar) răzbun² (5), (reg) răzbuneală (1). 2 Satisfacere a celui care nu este în măsură să-și facă singur dreptate, pedepsind în locul lui pe cel de la care a suferit o nedreptate Si: (rar) răzbun² (4), (reg) răzbuneală (2), (înv) răscumpărare (6). 3 (Reg) Înseninare.

RĂZBUNARE, răzbunări, s. f. Acțiunea de a (se) răzbuna; faptă prin care se răzbună cineva. A stat așa singur, cu ochii înghețați, cugetînd la o răzbunare cruntă, însă încă nedeslușită. SADOVEANU, M. C. 44. Spînul icnea în sine și se gîndea numai la răzbunare. CREANGĂ, P. 277. Aș cînta ziua, la soare, Doina cea de răzbunare. ALECSANDRI, P. A. 36.

răzbunáre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a saŭ de a te răzbuna. V. vendetta.

răsbunare f. 1. acțiunea prin care cineva se răsbună; 2. dorință pasionată de a se răsbuna.

răzbunare s. f., g.-d. art. răzbunării; pl. răzbunări

răzbunare s. f., g.-d. art. răzbunării; pl. răzbunări

răzbunare s. f., g.-d. art. răzbunării; pl. răzbunări

RĂZBUNARE s. (rar) răzbun, (italienism) vendetă, (reg.) răzbuneală, (înv.) băsău, răscumpărare, răsplată. (O ~ sângeroasă.)

RĂZBUNARE s. (rar) răzbun, (italienism) vendetă, (reg.) răzbuneală, (înv.) băsău, răscumpărare, răsplată. (O ~ sîngeroasă.)

VINDICTA BONUM VITA IUCUNDIUS IPSA (lat.) răzbunarea e bună, mai dulce chiar decât viața – Iuvenal, „Satirae”, XIII, 180. Satirizare a spiritului vindicativ.