SFIICIUNE, sfiiciuni, s. f. (Rar) 1. Caracter, fel de a fi timid, rușinos, sfios. 2. Atitudine, comportare lipsită de îndrăzneală. [Pr.: sfi-i-] – Sfii + suf. -ciune.

sfiiciune sf [At: EMINESCU, O. I, 80 / P: sfi-i~ / Pl: (rar) ~ni / E: sfii + -iciune] 1-2 (Înv) Sfială (1-2). 3 (Înv; îla) Cu ~ În mod temător. 4 (Rar) Persoană sfioasă.

SFIICIUNE, sfiiciuni, s. f. Caracter, fel de a fi timid, rușinos, sfios; atitudine, comportare lipsită de îndrăzneală; sfială. [Pr.: sfi-i-] – Sfii + suf. -ciune.

SFIICIUNE, sfiiciuni, s. f. Atitudine sfioasă; sfială. Cu oarecare sfiiciune, Gheorghe Dima a încercat să intre în vorbă cu un unchieș negricios. GALAN, Z. R. 31. [Coșbuc] zugrăvește iubirea... altora. Și aceasta nu din cauza sfiiciunii – poetul numai sfios nu e. GHEREA, ST. CR. III 120. Atunci de sfiiciune mi-iese sîngele-n obraz. EMINESCU, O. I 80. ♦ (Rar) Persoană sfioasă. Jupînița Marușca a lui Hudici e un fel de sfiiciune bălaie. SADOVEANU, F. J. 302.

sfiiciune f. sfială: de sfiiciune ’mi iese sângele ’n obraz EM.

sfiicĭúne f. (d. sfiicios). Sfială.

sfiiciune (rar) (desp. sfi-i-) s. f., g.-d. art. sfiiciunii; (manifestări) pl. sfiiciuni

sfiiciune (rar) (sfi-i-) s. f., g.-d. art. sfiiciunii; (manifestări) pl. sfiiciuni

sfiiciune s. f. (sil. sfi-i-), g.-d. art. sfiiciunii; (manifestări) pl. sfiiciuni

SFIICIUNE s. 1. v. jenă. 2. v. rușine.

SFIICIUNE s. 1. jenă, rușine, sfială, stinghereală, stînjeneală, stînjenire, (pop.) rușinare, (înv. și reg.) rușință, (înv.) stideală, stidință, stidire. (Un sentiment de ~.) 2. rușine, sfială, timiditate, (rar) sfiire, sfioșenie, (înv.) sființă. (~ unui copil.)