SPUMĂ, spume, s. f. 1. (Adesea fig.) Strat albicios care se formează la suprafața unui lichid agitat; sistem dispers format într-un lichid în care sunt răspândite bule de gaz separate între ele de lichidul respectiv. ♦ Fig. Ceea e este (sau se crede că este) mai bun, mai ales, mai de preț (din ceva). 2. Strat care se ridică deasupra unor alimente (lichide) în timpul fierberii sau al fermentației (și care trebuie îndepărtat). 3. Clăbuci de săpun, de sudoare, de salivă. ◊ Expr. A face spumă (sau spume) la gură = a se înfuria foarte tare, a face scandal mare. 4. Compus: spumă-de-mare = piatră ponce. – Lat. spuma.

spumă [At: CORESI, EV. 76 / Pl: ~me / E: ml spuma] 1 sf Strat albicios cu bule de aer, format la suprafața unui lichid agitat Si: clăbuc (1), spumegare (4), (reg) spumuială (1). 2 sf Sistem dispers dintr-un lichid cu bule de gaz separate între ele prin particule fine din mediul lichid Si: spumegare (2), (reg) spumuială (2). 3 sf (Reg; îs) ~ de lemn Sevă (1). 4 sf (Îc) ~-de-mare Rocă vulcanică, cu granulație fină, foarte poroasă, mai ușoară ca apa, formată prin degajare de gaze la răcirea lavei și folosită ca material de construcție, ca abraziv etc. Si: piatră ponce, (înv) piatră-spumoasă. 5 sf (Ban) Burete de șters tabla. 6 sf Sudoare ca spuma (1) care acoperă corpul unor ființe, de obicei al cailor, la efort fizic mare Si: clăbuc (5), (reg) sudoare. 7 sf (Bot; reg; îc) ~ma-calului Săpunariță (Saponaria officinalis). 8 sf (Spc) Salivă ca spuma (1) care se prelinge din gură Si: bale, clăbuc, (reg) sclăbuc, spumar (1), spumegar (1). 9 sf (D. oameni, animale etc.; îe) A face ~ (sau ~me) la gură A spuma (6). 10-11 sf (Pex; d. oameni, mulțimi etc.; îae) A spuma (7-8). 12 sf (Adesea urmat de deteminările „de săpun”, „săpunului”) Spumă (1) pe care o face săpunul amestecat cu apă Si: clăbuc (2), săpun, săpuneală. 13 sf (Rar) Frișcă bătută. 14 sf (Spc; șîs ~ de albuș, ~ de ou) Albuș de ou bătut până se face spumă (1). 15-16 a, av (D. albușul de ou) (Care este bătut) până se face spumă (1). 17 sf Strat care se ridică deasupra la fiertul unor alimente sau lichide și care de obicei se îndepărtează. 18 sf (Îs) ~ de drojdie (sau de drojdioară) Băutură alcoolică preparată prin distilarea drojdiei de vin. 19-20 sf (Îas) (Conținutul unui) pahar cu spumă (18). 21 sf (Reg; îs) ~ de prune Magiun de prune. 22 (Pop) Caimac de pe lapte. 23 sf (Reg) Smântâna care iese din urdă. 24 sf (Pop) Smântână (1). 25 (Pop; reg; șîs ~me albe) Floare la vin. 26 sf (Fig; de obicei urmat de determinări în genitiv care arată felul) Ceea ce este considerat mai curat, mai bun, mai ales etc. Si: cremă (5), floare (119), lamură. 27 (Reg; îs) ~ma făinii Lamură (la făină). 28 (Fig; csc) Partea coruptă, declasată a societății Si: drojdie (15), pleavă, plevușcă¹, scursoare, scursură, (rar) scurs¹..

SPUMĂ, spume, s. f. 1. (Adesea fig.) Strat albicios care se formează la suprafața unui lichid agitat; sistem dispers format într-un lichid în care sunt răspândite bule de gaz separate între ele de lichidul respectiv. ♦ Fig. Ceea ce este (sau se crede că este) mai bun, mai ales, mai de preț (din ceva). 2. Strat care se ridică deasupra unor alimente (lichide) în timpul fierberii sau al fermentației (și care trebuie îndepărtat). 3. Clăbuci de săpun, de sudoare, de salivă. ◊ Expr. A face spumă (sau spume) la gură = a se înfuria foarte tare, a face scandal mare. 4. Compus: spumă-de-mare = piatră ponce. – Lat. spuma.

SPUMĂ, spume, s. f. (La sg. și la pl. cu aceeași valoare) 1. Strat albicios care conține bule de aer și care se formează la suprafața unui lichid agitat; sistem format dintr-un lichid în care sînt răspîndite bule de gaz separate între ele prin straturi foarte subțiri din lichidul respectiv. Spuma albă încalecă molcom răsturnarea valurilor. RALEA, O. 35. [Oltul] se năpustea după rădvan și se frîngea de mal, plin de turbare și de spumă. GALACTION, O. I 74. Sub o rîpă stearpă, pe un rîu în spume, Unde un sihastru a fugit de lume. BOLINTINEANU, O. 58. Iată plutind pe-a mării spume O sprintenă corvetă. ALECSANDRI, P. A. 110. ◊ Fig. Spicurile ierbii și spuma miilor de flori de cîmp... fierbea domol la adierea vîntului. GALACTION, O. I 39. Lunca... era albă și trandafirie de spuma florilor de cireși și de caiși. I. BOTEZ, ȘC. 76. Iar luna zîmbitoare, și tainică, și lină, Vărsînd pe-a sale unde dulci spume de lumină, Cu fața sa balaie în el se oglindea. ALECSANDRI, P. I 236. ◊ (În metafore și comparații) Împărăteasa făcu un fecior alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunii. EMINESCU, N. 4. Mîndru ciobănel, Tras printr-un inel. Fețișoara lui, Spuma laptelui. ALECSANDRI, P. P. 3. (Sugerînd delicatețea, frăgezimea) Hainele, ca spuma, Le-am țesut cu mîna mea. COȘBUC, P. I 238. ♦ Fig. Ceea ce este (sau se crede că este) mai bun, mai ales. 2. Strat care se ridică deasupra unor alimente în timpul fierberii (și care de obicei se îndepărtează). Spuma de pe supă. Spuma de la dulceață. 3. Clăbuc de săpun. ◊ Praf de spumă v. praf. ♦ Clăbuc de sudoare. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Ceata mea-i frumoasă, ageră, ușoară Și pe cai în spume ce ca vîntul zboară. BOLINTINEANU, O. 10. ♦ Clăbuc de salivă. O, calul meu! Tu, fala mea, De-acum eu nu te voi vedea... Cum mesteci spuma albă-n frîu, Cum joci al coamei galben rîu. COȘBUC, P. I 112. ◊ Expr. (Despre persoane) A face spumă (sau spume) la gură = a avea salivație abundentă (de prea multă vorbă, de furie etc.). Turbează bancherii Și regii de trusturi fac spume la gură. DEȘLIU, G. 55. Amețit de-atîta tocmeală... De făcuse... spume chiar la gură. CONTEMPORANUL, III 206. Nenorocitul domn... spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. 4. (Numai în expr.) Spumă-de-mare = mineral din grupul silicaților de magneziu, albicios, ușor și poros, din care se fac pipe și alte obiecte. De cîteva zile încerca să se obicinuiască să tragă dintr-o lulea cît un degetar, de spumă-de-mare. CAMIL PETRESCU, O. II 347. (Eliptic) Erich își aprinse pipa sa de spumă. SLAVICI, la TDRG.

SPUMĂ ~e f. 1) Înveliș (albicios) de bășicuțe de aer, care apare la suprafața unui lichid agitat sau a celui care fierbe sau fermentează. ~a mării. ~ de bere. ◊ Ca ~a laptelui foarte bun. A face ~ a spumega. 2) Clăbuci de săpun, de sudoare sau de salivă. ◊ Cal în ~e cal înspumat. A face ~ (sau ~e) la gură a) a scoate salivă abundentă (vorbind foarte mult); b) a vorbi cu întărâtare; c) a fi foarte furios. 3) fig. Totalitate a elementelor degradate ale unei societăți; drojdie; pleavă. [G.-D. spumei] /<lat. spuma

spumă f. 1. eflorescență albicioasă ce se formează pe un lichid agitat sau în fierbere; spumă de mare, piatră din care se fac obiecte de lux; 2. balele unor animale: face spume la gură; 3. sudoare ce se grămădește pe corpul unui cal: fugarul alb de spume AL.; 4. fig. partea coruptă și depravată a unei societăți: spuma asta ’nveninată, astă plebe, ăst gunoiu EM. [Lat. SPUMA].

spúmă f., pl. e (lat. spûma, it. spuma, pv. sp. pg. espuma și [d. vgerm. scûm, ngerm. schaum] escuma, fr. écume, it. schiuma). Mulțime de beșicuțe de aer care se fac la suprafața unuĭ lichid agitat orĭ în ferbere (valurile, berea cînd o torni, balele saŭ sudoarea unuĭ cal, apa cu săpun cînd te speli ș. a.). Fig. Pleavă, drojdie, gunoĭ social (ca spuma care se aruncă de la bucate): spumă înveninată (EM.). A face spume la gură, a vorbi cu mare furie. Spumă de mare, magnezită.

spumă s. f., g.-d. art. spumei; pl. spume

spumă s. f., g.-d. art. spumei; pl. spume

spumă s. f., g.-d. art. spumei; pl. spume

spumă, -me.

SPUMĂ s. v. burete, caimac, elită, floare, lamură, smântână.

SPUMĂ s. 1. clăbuc, (reg.) săpun, săpuneală. (Face ~ când se spală.) 2. (mai ales la pl.) clăbuc, (reg.) sclăbuc. (Face ~ la gură când vorbește.) 3. (GEOL.) spumă-de-mare = piatră ponce, (înv.) piatră spumoasă.

SPUMĂ s. 1. clăbuc, (reg.) săpun, săpuneală. (Face ~ cînd se spală.) 2. clăbuc, (reg.) sclăbuc. (Face ~ la gură cînd vorbește.) 3. (GEOL.) spumă-de-mare = piatră ponce, (înv.) piatră spumoasă.

spumă s. v. BURETE. CAIMAC. ELITĂ. FLOARE. LAMURĂ. SMÎNTÎNĂ.

spumă (-me), s. f. – 1. Strat albicios de pe suprafața unui lichid agitat. – 2. Clăbuci. – 3. Zgură, partea cea mai fără de valoare dintr-un amestec. – 4. Spumă-de-mare = piatră ponce. – Mr., megl. spumă. Lat. spūma (Cihac, I, 261; Pușcariu 1633, REW 8189), cf. it. spuma, sp., port. espuma, alb. skumbë. Sensul 4 nu vine din fr., deși apare la Budai-Deleanu. – Der. spuma (var. aspuma), vb. (a face spumă; a face spume, a spumega; a scoate spuma), poate din lat. spūmāre (Pușcariu 1632; REW 8190); spumar, s. n. (Trans., clăbuc); spumătoare, s. f. (lingură de spumă); spumiță, s. f. (Trans., boboc); spumos, adj. (cu spumă); spumega, vb. (a face spume, a face clăbuci; a scoate spuma), probabil de la spuma cu un suf. expresiv, cf. it. spumeggiare, sp. espumear (contaminarea cu fumega, sugerată de Pușcariu 1634, Tiktin și Candrea, pare incertă); spumegător, adj. (spumos), al cărui sens de „pirat”, la Ion Ghica, este traducerea fr. écumeur des mers; spumegos, adj. (spumos); înspumat, adj. (spumos), se zice mai ales despre cai.

SPÚMĂ s.f. În gastronomie, preparat dulce, lejer, din ingrediente amestecate sau mixate, până capătă aspect de spumă, pe bază de creme de lapte și ou sau piure de fructe, cu adaos de frișcă, de albuș bătut spumă sau mering-spumă; se servește ca desert.

spumă, spume s. f. 1. (er.) spermă. 2. (la pl. – vulg.) stare de enervare.

a face (pe cineva) o spumă expr. a invita (pe cineva) la o bere.

a face spume la gură expr. a se enerva, a se înfuria.

nașpa cu spume expr. (adol.) foarte rău.

spuma mării! expr. (intl.) nu spui nimic!