SPUMĂ, spume, s. f. 1. (Adesea fig.) Strat albicios care se formează la suprafața unui lichid agitat; sistem dispers format într-un lichid în care sunt răspândite bule de gaz separate între ele de lichidul respectiv. ♦ Fig. Ceea e este (sau se crede că este) mai bun, mai ales, mai de preț (din ceva). 2. Strat care se ridică deasupra unor alimente (lichide) în timpul fierberii sau al fermentației (și care trebuie îndepărtat). 3. Clăbuci de săpun, de sudoare, de salivă. ◊ Expr. A face spumă (sau spume) la gură = a se înfuria foarte tare, a face scandal mare. 4. Compus: spumă-de-mare = piatră ponce. – Lat. spuma.

SPUMĂ, spume, s. f. (La sg. și la pl. cu aceeași valoare) 1. Strat albicios care conține bule de aer și care se formează la suprafața unui lichid agitat; sistem format dintr-un lichid în care sînt răspîndite bule de gaz separate între ele prin straturi foarte subțiri din lichidul respectiv. Spuma albă încalecă molcom răsturnarea valurilor. RALEA, O. 35. [Oltul] se năpustea după rădvan și se frîngea de mal, plin de turbare și de spumă. GALACTION, O. I 74. Sub o rîpă stearpă, pe un rîu în spume, Unde un sihastru a fugit de lume. BOLINTINEANU, O. 58. Iată plutind pe-a mării spume O sprintenă corvetă. ALECSANDRI, P. A. 110. ◊ Fig. Spicurile ierbii și spuma miilor de flori de cîmp... fierbea domol la adierea vîntului. GALACTION, O. I 39. Lunca... era albă și trandafirie de spuma florilor de cireși și de caiși. I. BOTEZ, ȘC. 76. Iar luna zîmbitoare, și tainică, și lină, Vărsînd pe-a sale unde dulci spume de lumină, Cu fața sa balaie în el se oglindea. ALECSANDRI, P. I 236. ◊ (În metafore și comparații) Împărăteasa făcu un fecior alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunii. EMINESCU, N. 4. Mîndru ciobănel, Tras printr-un inel. Fețișoara lui, Spuma laptelui. ALECSANDRI, P. P. 3. (Sugerînd delicatețea, frăgezimea) Hainele, ca spuma, Le-am țesut cu mîna mea. COȘBUC, P. I 238. ♦ Fig. Ceea ce este (sau se crede că este) mai bun, mai ales. 2. Strat care se ridică deasupra unor alimente în timpul fierberii (și care de obicei se îndepărtează). Spuma de pe supă. Spuma de la dulceață. 3. Clăbuc de săpun. ◊ Praf de spumă v. praf. ♦ Clăbuc de sudoare. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Ceata mea-i frumoasă, ageră, ușoară Și pe cai în spume ce ca vîntul zboară. BOLINTINEANU, O. 10. ♦ Clăbuc de salivă. O, calul meu! Tu, fala mea, De-acum eu nu te voi vedea... Cum mesteci spuma albă-n frîu, Cum joci al coamei galben rîu. COȘBUC, P. I 112. ◊ Expr. (Despre persoane) A face spumă (sau spume) la gură = a avea salivație abundentă (de prea multă vorbă, de furie etc.). Turbează bancherii Și regii de trusturi fac spume la gură. DEȘLIU, G. 55. Amețit de-atîta tocmeală... De făcuse... spume chiar la gură. CONTEMPORANUL, III 206. Nenorocitul domn... spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. 4. (Numai în expr.) Spumă-de-mare = mineral din grupul silicaților de magneziu, albicios, ușor și poros, din care se fac pipe și alte obiecte. De cîteva zile încerca să se obicinuiască să tragă dintr-o lulea cît un degetar, de spumă-de-mare. CAMIL PETRESCU, O. II 347. (Eliptic) Erich își aprinse pipa sa de spumă. SLAVICI, la TDRG.

spumă-de-mare (piatră ponce) s. f., g.-d. art. spumei-de-mare

spumă-de-mare (piatră ponce) s. f., g.-d. art. spumei-de-mare

spumă-de-mare s. f., art. spuma-de-mare

SPUMĂ-DE-MARE s. v. magnezit.

spumă-de-mare s. v. MAGNEZIT.