STIGMAT, stigmate, s. n. 1. Urmă lăsată de ceva; spec. urmă rușinoasă, semn dezonorant. ♦ Spec. (Înv.) Marcă, ștampilă, semn care se aplica (cu ajutorul unui fier roșu) pe corpul sclavilor sau al delincvenților. ♦ (Rar) Pată de murdărie. 2. (La pl.) Semne ale suferinței fizice, corespunzătoare rănilor lui Hristos răstignit, apărute în urma extazului la unii sfinți și credincioși. 3. (Bot.) Partea superioară a pistilului, pe care se prinde și încolțește polenul. 4. Fiecare dintre cele două deschizături ale traheilor, așezate pe părțile laterale ale corpului unor insecte, miriapode etc. – Din fr. stigmate, lat. stigma, -atis.

stigmat sn [At: DOSOFTEI, V. S. ianuarie 10^r/27 / V: (rar) ~ă sf, (îvr) stigmă sf / Pl: ~e, (înv) ~uri, ~ați sm / E: lat stigma, -atis, fr stigmate] 1 Urmă lăsată de ceva. 2 (Spc) Urmă dezonorantă, rușinoasă. 3 (Pex) Semn distinctiv V pecete. 4 (Îvr; îe) A cădea în ~e A fi dezonorat. 5 Marcă aplicată în trecut (cu ajutorul unui fier roșu) pe corpul sclavilor sau al delincvenților. 6 (Rar) Ștampilă aplicată pe pielea animalelor. 7 (Rar) Pată (de murdărie). 8 (Rar) Cicatrice. 9 Fiecare dintre cele două deschizături ale traheelor, așezate pe părțile laterale ale corpului unor insecte, miriapode etc. 10 (Bot) Partea superioară a pistilului unei flori, pe care se prinde și încolțește polenul.

STIGMAT, stigmate, s. n. 1. Urmă lăsată de ceva; spec. urmă rușinoasă, semn dezonorant. ♦ Spec. (Înv.) Marcă, ștampilă, semn care se aplica (cu ajutorul unui fier roșu) pe corpul sclavilor sau al delincvenților. ♦ (Rar) Pată de murdărie. 2. (Bot.) Partea superioară a pistilului, pe care se prinde și încolțește polenul. 3. Fiecare dintre cele două deschizături ale traheilor, așezate pe părțile laterale ale corpului unor insecte, miriapode etc. – Din fr. stigmate, lat. stigma, -atis.

STIGMAT, stigmate, s. n. 1. Urmă lăsată de ceva; (în special) urmă rușinoasă, semn dezonorant. Stigmatul viciului. ▭ Și scrii vers după vers... Și nici nu iei aminte cum unde după unde, Cum oră după oră al vremurilor mers Pe fața ta înseamnă tăcutele-i stigmate. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 27. ♦ Fig. Semn distinctiv, caracteristic; simbol. Fiecare neam, avînd o evoluție proprie ș-un stigmat propriu, se dezvoltă potrivit cu un destin propriu și cuprinde în el viața latentă a generațiilor căzute. SADOVEANU, E. 159. Ai gură de odaliscă și, cu stigmatul ăsta de senzualitate, nu poți sfîrși întotdeauna ce-ai hotărît, cuminte și cu sînge rece, între patru pereți ai camerei. C. PETRESCU, Î. I 13. Văzui venind spre mine fără grabă Un om cu nasul dezolat și mare. Părea că cerul pe figura-i slabă A pus stigmatul dragostei și-al urii, Eternizînd profilul lui de babă. TOPÎRCEANU, B. 88. 2. Marcă, ștampilă care se aplica în trecut (prin ardere) pe corpul sclavilor sau al delincvenților. Este-o crudă profanare Să uiți că mumă ți-e femeia... Nepăsător să pui pe buze o fioroasă sărutare, Precum se pune un stigmat. MACEDONSKI, O. I 81. Ucigător sălbatic de gingașe femei, În veci să porți stigmatul ce-nfiară (= înfierează) pe mișei! ALECSANDRI, T. II 186. ◊ Fig. Minciuna și infamia nu lasă nici un stigmat pe frunte. Nu te înseamnă cu fier roșu sfîrîit în carne. C. PETRESCU, O. P. I 106. ♦ (Glumeț) Pată de murdărie. Alaiul... fu înconjurat de o droaie de copii... cei mai mulți cu obrazurile și cu boturile nespălate. Fiind vremea poamelor ș-a nucilor, stigmatele acestea erau firești și nu dovedeau atît neîngrijirea muierilor, cît lipsa de garduri la livezile din apropiere. SADOVEANU, Z. C. 133. 3. (Bot.) Parte a pistilului, de obicei acoperită cu o secreție lipicioasă, care primește polenul. 4. Fiecare dintre cele două deschizături ale traheelor, așezate pe părțile laterale ale corpului insectelor. – Pl. și: (învechit) stigmaturi (ALECSANDRI, P. III 134). – Variantă: stigmată (MACEDONSKI, O. I 111) s. f.

STIGMAT s.n. 1. Urmă lăsată de o rană, de o plagă; cicatrice. ♦ (Fig.) Urmă, semn dezonorant, rușinos, care nu se șterge. ♦ Urmă lăsată de fierul roșu cu care se înfierau sclavii etc. 2. (Bot.) Partea superioară a stilului, pe care se depune polenul; stigmă. 3. Fiecare dintre deschiderile traheelor la arahnide, insecte etc., situate pe părțile laterale ale corpului; stigmă. [Pl. -te, -turi. / < fr. stigmate, cf. lat., gr. stigma].

STIGMAT s. n. 1. urmă lăsată de o rană, de o plagă; cicatrice. 2. urmă lăsată de fierul roșu cu care se înfierau sclavii, delincvenții etc. ◊ (fig.) urmă, semn dezonorant, rușinos, care nu se șterge. 3. (bot.) partea terminală a stilului (IV), pe care se depune polenul; stigmă. 4. fiecare dintre deschiderile traheelor la arahnide, insecte etc., pe părțile laterale ale corpului; stigmă. (< fr. stigmate, lat. stigma)

STIGMAT¹ ~e n. 1) Semn distinctiv imprimat cu un fier roșu pe corpul sclavilor sau al delincvenților. 2) Semn dezonorant; pată rușinoasă. /<lat. stigma, ~atis, ngr. stigma, ~atos, fr. stigmate

STIGMAT² ~e n. 1) bot. Extremitate superioară a pistilului, unde se reține și germinează polenul. 2) zool. Orificiu din regiunea laterală a corpului unor insecte, prin care aerul pătrunde în trahee. /<lat. stigma, ~atis, ngr. stigma, fr. stigmate

stigmat n. semn de infamie, urmă rușinoasă și funestă: în veci să porți stigmatul ce ’nfioară pe mișei AL. ║ 1. Bot. partea superioară a pistilului; 2. Zool. pl. organe exterioare de respirațiune la insecte.

*stigmát n., pl. e (fr. stigmate, d. vgr. stigma, stigmatos. V. astigmat. Cp. cu stomat). Semn, cicatrice: stigmate de vărsat. Stampilă aplicată pe pelea criminalilor. Fig. Semn, urmă rușinoasă: stigmatu vițiuluĭ se vedea pe fața luĭ. Bot. Partea de sus a pistiluluĭ. Zool. Orificiŭ respiratoriŭ la animalele articulate.

stigmată sf vz stigmat

stigmă sf vz stigmat

STIGMATĂ s. f. v. stigmat.

stigmat s. n., pl. stigmate

stigmat s. n., pl. stigmate

stigmat s. n., pl. stigmate

STIGMAT s. v. cicatrice, semn, urmă.

STIGMAT s. (fig.) pecete. (~ul rușinii.)

STIGMAT s. (fig.) pecete. (~ rușinii.)

stigmat s. v. CICATRICE. SEMN. URMĂ.