stăruință sf [At: ASACHI, L. 81¹/34 / Pl: ~țe, (rar) ~ți / E: stărui + -ință] 1 Continuare a existenței (mai mult decât era de așteptat sau decât se estimase) în aceeași stare, sub același aspect etc. Si: dăinuire (1), durare² (2), menținere, păstrare, perpetuare, persistență, rămânere, (rar) perpetuație, perseverație, stăruire (1), (înv) stăruială (1), (îvr) stătorie. 2 (Rar; pex) Permanență. 3 Rămânere, în mod ferm și constant, la o idee, pe o poziție etc. Si: insistență, perseverență, persistență, (rar) perseverație. 4 Statornicie în ceva Si: insistență, perseverență, persistență, (rar) perseverație. 5 Continuare a unei acțiuni cu consecvență Si: insistență, perseverență, (rar) perseverație, (înv) stăruială (2) stăruire (3). 6 Stăruire (3). 7 (Îlav) Cu ~ În mod insistent Si: cu asiduitate, cu insistență, cu sete, perseverent, stăruitor (2), (înv) cu stăruială (4). 8 (Îal) Într-un mod care denotă râvnă Si: cu râvnă, (înv) cu stăruire (5). 9 (Îal) Stăruitor (5). 10 Acordare a unei atenții deosebite unei probleme, unei acțiuni. 11 Oprire îndelungată, cu răbdare, asupra unei chestiuni. 12 (Pex) Studiu îndelungat și aprofundat. 13 Intervenție repetată pe lângă cineva cu o cerere, cu o rugăminte Si: insistență, (fam) pistonare, stăruire (7). 14 (Pex) Rugăminte.

STĂRUINȚĂ, stăruințe, s. f. 1. Faptul de a stărui, cerere repetată, asiduă, rugăminte insistentă; insistență. V-ați învățat să umblați numai cu cerșitul! strigă Miron Iuga, enervat puțin de stăruința țăranilor. REBREANU, R. I 144. După stăruința tuturor, își spuse toată istoria. ISPIRESCU, L. 312. Cei doi nu prea voiau să primească, dar după multă stăruință, din partea celui al treilea, au primit. CREANGĂ, A. 144. ◊ Loc. adv. Cu stăruință = cu insistență, în mod insistent. Boierul privea cu stăruință și cu luare-aminte spre Tudor. SADOVEANU, O. VII 49. I-a repetat mereu însă, cu stăruință, că nu are nevoie de nimic. CAMIL PETRESCU, U. N. 169. Tînărul gospodar ne ruga cu stăruință să poftim înăuntru. VLAHUȚĂ, la TDRG. 2. Perseverență, persistență; statornicie, fermitate. Stăruința lui de a împlini ceea ce își punea în gînd... îi plăcea. REBREANU, I. 108. Cine caută cu amănuntul și cu stăruință trebuie să găsească și gîndul să și-l izbîndească. ISPIRESCU, L. 214. ♦ Silință, străduință, osteneală. D. Bogdan vorbea cu ironie despre stăruințele mele de a desluși chestia influenței mediului asupra artistului. GHEREA, ST. CR. II 16. – Pl. și: stăruinți (C. PETRESCU, A. R. 35).

STĂRUINȚĂ ~e f. 1) Efort (fizic sau intelectual) în realizarea unui lucru sau în atingerea unui scop; silință; sârguință; străduință. ◊ Cu ~ a) în mod stăruitor; b) în mod insistent. 2) Neclintire în susținerea unei păreri sau în realizarea unui lucru; perseverență; tenacitate; insistență; asiduitate. /a stărui + suf. ~ință

stăruință f. 1. calitatea celui ce stărue; 2. statornicie în hotărîri, în păreri.

stăruínță f., pl. e. Acțiunea de a stărui (a insista): pin stăruința mea a fost numit. Persistență: stăruința Romanilor în Dacia. Pl. A avea stăruințe, a avea protecțiune, scrisori de recomandare ș. a.

stăruință s. f., g.-d. art. stăruinței; pl. stăruințe

stăruință s. f., g.-d. art. stăruinței; pl. stăruințe

stăruință s. f., g.-d. art. stăruinței; pl. stăruințe

STĂRUINȚĂ s. 1. insistență, perseverență, persistență, statornicie, tenacitate, (rar) perseverație, (înv.) stăruială, stăruire. (O ~ demnă de laudă.) 2. perseverență, răbdare, tenacitate. (Dovedește multă ~ în acțiunile sale.) 3. v. perseverență. 4. v. tenacitate.

STĂRUINȚĂ s. 1. insistență, perseverență, persistență, statornicie, tenacitate, (rar) perseverație, (înv.) stăruială, stăruire. (O ~ demnă de laudă.) 2. perseverență, răbdare, tenacitate. (Dovedește multă ~ în acțiunile sale.) 3. asiduitate, insistență, perseverență, rîvnă, sforțare, silință, sîrguință, strădanie, străduință, zel, (pop.) osîrdie. (~ lui s-a dovedit fructuoasă.) 4. dîrzenie, încăpățînare, îndărătnicie, perseverență, persistență, tenacitate, (rar) cerbicie. (Obiectiv urmărit cu ~.)