stătut², ~ă [At: LB / Pl: ~uți, ~e / E: sta] 1-2 sn, a (Aliment, pex, obiect sau substanță care se schimbă în timp) Care nu mai este proaspăt (și a căpătat un miros, un gust sau un aspect etc. caracteristic, de obicei neplăcut) Si: stat³ V alterat, clocit, împuțit, stricat, vechi. 3 a (Rar) Care conține ceva stătut² (2). 4 a (D. aer) Care nu a fost împrospătat, căpătând un miros neplăcut Si: greu (30), închis V alterat, îmbâcsit, poluat, stricat, viciat. 5 a (D. mirosuri) Care este neplăcut ca urmare a faptului că a stat mult în spațiu închis Si: greu (29). 6 a (D. ape; îoc curgător) Stătător (1). 7 a (Pex; d. apă sau, rar, d. alte lichide) Care a rămas multă vreme într-un loc, fără să fie împrospătat (căpătând un aspect urât, un miros neplăcut etc.) V clocit, împuțit, putrezit, răsuflat², trezit². 8 a (Pop; d. oameni) Înaintat în vârstă (și necăsătorit). 9 a (Pfm; d. oameni) Care nu a mai avut de (foarte) mult timp raporturi intime cu o persoană de sex opus. 10 a (Îvr; d. fenomene ale naturii) Persistent. 11 a (Reg; d. animale) Odihnit. 12 a (Înv; d. ființe; de obicei urmat de determinări cauzale introduse de pp „de”) Obosit. 13 a (Înv; pex; d. ființe; de obicei urmat de determinări cauzale introduse de pp „de”) Răzbit.

stătut¹ sn [At: (a. 1619) GCR I, 55/23 / Pl: ~e / E: sta] 1 (Înv) Stat² (1). 2 (Reg) Locuință. 3 (Reg; pex) Gospodărie (2). 4 (Îvr; pex) Adăpost pentru vite. 5 (Reg; lpl) Pietre care delimitează terenul la jocul cu mingea. 6 (Îvr) Existență (1).

STĂTUT, -Ă, stătuți, -te, adj. 1. (Despre apă, aer) Care a stat prea mult într-un loc fără a fi primenit; viciat, stricat. Un fluviu se revărsa, rupînd lunci negre, dîmburi, repezind la vale ape stătute, fără o zare în ele. CAMILAR, N. I 267. Mă privea cu ochi buni, verzi ca apele stătute. SADOVEANU, O. VIII 172. E cald, un aer stătut și îmbîcsit. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ (Despre alimente) Care a început să se altereze; vechi. 2. (Despre oameni) Înaintat în vîrstă; bătrîn. După ce avea acum și moară, să gîndește să să însoare, că era holtei cam stătut. RETEGANUL, P. IV 29. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Dar acum sînt om stătut, Și pățit și priceput, Și văd bine că-i dat mie Ca să mor în haiducie. ALECSANDRI, P. P. 254. ◊ Fig. Merii stătuți din mijlocul grădinii. CONTEMPORANUL, V_II 482. 3. (Învechit, de obicei urmat de determinări cauzale introduse prin prep. «de») Obosit din cale-afară; rupt de oboseală. Parcă-s eu de vină dacă-s caii stătuți de drum. D. ZAMFIRESCU, la CADE. Sudori de sînge curgea de pe fețele romînilor, atît muncise în cursul zilei și atît erau de stătuți de osteneală seara. ISPIRESCU, M. V. 26.

STĂTUT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre apă, aer etc.) Care stă neîmprospătat de mult timp, căpătând aspect sau miros greu; neschimbat demult; închis. 2) (despre alimente) Care nu mai este proaspăt; vechi. 3) fig. (despre persoane necăsătorite) Care este trecut de vârsta căsătoriei; care este înaintat în vârstă, dar necăsătorit încă. /v. a sta

stătut a. 1. ce stă pe loc și se strică: apă stătută; 2. rânced: bucate stătute; 3. dăulat: cal stătut; 4. cam bătrân: un flăcău stătut Cr.; fig. generație stătută GR. AL.

stătút, -ă adj. (d. staŭ). Stricat de multă stare (nemișcare, rămînere la un loc): apă stătută. Fig. Cam trecut, înaintat în vîrstă: fată stătută.

stătut adj. m., pl. stătuți; f. stătută, pl. stătute

stătut adj. m., pl. stătuți; f. stătută, pl. stătute

stătut adj. m., pl. stătuți; f. sg. stătută, pl. stătute

STĂTUT adj. v. epuizat, extenuat, frânt, istovit, prăpădit, rupt, secat, secătuit, sfârșit, sleit, stors, trudit, vlăguit, zdrobit.

STĂTUT adj. 1. v. clocit. 2. v. poluat.

STĂTUT adj. 1. clocit, împuțit, răsuflat, trezit, (reg.) mocnit, zăcut, (prin Mold.) băhnit, (prin Mold. și Bucov.) bîhlit. (Apă ~.) 2. alterat, poluat, stricat, viciat. (Un aer ~.)

stătut adj. v. EPUIZAT. EXTENUAT. FRÎNT. ISTOVIT. PRĂPĂDIT. RUPT. SECAT. SECĂTUIT. SFÎRȘIT. SLEIT. STORS. TRUDIT. VLĂGUIT. ZDROBIT.

Stătut ≠ proaspăt

stătut, stătute, s.n. 1. (înv.) rămânere, stare, ședere, stat. 2. (reg.) locuință, gospodărie. 3. (înv.) adăpost pentru vite. 4. (reg.; la pl.) pietre care delimitează terenul la jocul cu mingea. 5. (înv.) existență. 6. (reg.) statură, înălțime.

stătut, stătuturi, (stătământ), s.n. – (reg.) Casa, curtea cu acareturile, dar și grădina de lângă casă (Dăncuș, 2010): „O șădzut în stătutu lor” (Papahagi, 1925; Săpânța). „Dintotdeauna, amplasarea unei gospodării a presupus proprietatea absolută asupra terenului aferent acestuia, de aceea acest spațiu a căpătat o încărcătură specială, fiind denumit printr-un termen propriu – stătut” (Dăncuș, 1986: 97). Noțiunea de stătut trebuie asociată întotdeauna cu „casa și gospodăria părintească” (idem: 100). Rar în aceeași gospodărie conviețuiesc mai multe familii. Chiar dacă familiile maramureșene sunt numeroase, cu mulți copii, părinții se îngrijesc din timp să asigure fiecărui copil loc de casă, respectiv stătutul propriu (Ibidem). – Din sta „a locui” (< lat. stare) (MDA).

stătut, stătuturi, (stătământ), s.n. – Casa, curtea cu acareturile, dar și grădina de lângă casă (Dăncuș 2010): „O șădzut în stătutu lor” (Papahagi 1925; Săpânța). -Din sta „a locui” (< lat. stare) + -tut.

stătut, -ă, stătuți, -te adj. (d. oameni) marcat de o perioadă de abstinență sexuală prelungită.