TOANĂ¹, toane, s. f. 1. Capriciu. ◊ Loc. adj. Cu toane = capricios, răsfățat. ♦ Criză, atac. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) o toană (sau toanele) = a-l apuca (pe cineva) năbădăile, furiile; a-i veni (pe neașteptate) cheful să facă ceva (neobișnuit). Toană de plâns = ropot, val, izbucnire de plâns. ♦ Stare de spirit, dispoziție. ♦ Fig. Mișcare repede, violentă. 2. (Precedat de „o”) Interval de timp, răstimp (scurt). ♦ Cantitate mică din ceva. – Cf. tuna.

toană¹ sf [At: DOSOFTEI, PS. 181/19 / Pl: ~ne / E: pvb tuna] 1 (înv) Pornire violentă Si: furie, întărâtare, înverșunare. 2 (Mai ales lpl) Capriciu (1). 3 (Pfm; îla) Cu ~ne Care este capricios. 4 (Reg; îal) Răsfățat. 5 (Pfm; îe) A-i veni (cuiva) (o) – (sau ~na, ~ne, ~nele) A-l apuca (pe cineva) furiile Si: a se enerva, a se înfuria. 6 (Pfm; îae) A-i veni (pe neașteptate) cheful să facă ceva (neobișnuit). 7 (Îvr) Părere (ciudată). 8 (Mai ales în legătură cu verbele „a fi”, „a se afla”, „a se găsi” etc.) Stare de spirit (bună sau rea) Si: dispoziție. 9 (Pfm; îe) A fi într-o ~ A fi nervos (pe moment). 10 (De obicei urmat de determinări) Criză (1). 11 (Fig; exprimând intensitatea, violența unei acțiuni) Rafală. 12 (Pfm; îe) A trage o ~ de plâns A plânge în hohote. 13 (Pfm; îs) ~ de plâns Izbucnire de plâns Si: ropot, val¹. 14 (Fig) Mișcare rapidă, capricioasă și violentă. 15 (Pop) Interval (scurt) de timp Si: răstimp. 16 (Pop; îlav) Într-o ~ De la o vreme. 17 (Pop; îal) La un moment dat. 18 (Pfm; îlav) O ~ Puțin.

TOANĂ¹, toane, s. f. 1. Capriciu. ◊ Loc. adj. Cu toane = capricios, răsfățat. ♦ Criză, atac. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) o toană (sau toanele) = a-l apuca (pe cineva) năbădăile, furiile; a-i veni (pe neașteptate) cheful să facă ceva (neobișnuit). Toană de plâns = ropot, val, izbucnire de plâns. ♦ Stare de spirit, dispoziție. ♦ Fig. Mișcare repede, violentă. 2. (Precedat de „o”) Interval de timp, răstimp (scurt). ♦ Cantitate mică din ceva. – Cf. tuna.

TOANĂ¹, toane, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Capriciu. Era tînăr și besmetic... cu o mamă care-l crescuse moale și slujindu-i toate toanele. DUMITRIU, N. 186. Știi tu că eu în aste patru zile am încercat să-mi conving bărbatul că nu trebuie să te lase să pleci, că e o toană a ta? DEMETRIUS, C. 62. Gheorghe nu-l mai cicălea. Se obișnuise cu toanele amicului său. VLAHUȚĂ, O. A. 119. ◊ Loc. adj. Cu toane = capricios, răsfățat. Îl lăsai la o parte, ca pe un om cu toane. GANE, N. III 70. Se tînguiește vîntul prin cotloane. Adoarme acum ca un copil cu toane. IOSIF, P. 20. Pătimaș și îndărătnic s-o iubești ca un copil, Cînd ea-i rece și cu toane ca și luna lui april? EMINESCU, O. I 157. ♦ Criză, atac. După o nouă toană de nervi a prințesei... ținură o sfătuire. PAS, L. I 162. Uneori o apucau toane de răutate. VLAHUȚĂ, O. A. III 36. Era într-o toană de nebunie și nu știa ce făcea. ALECSANDRI, T. I 209. ◊ Expr. A-i veni cuiva o toană (toane sau toanele) = a-l apuca pe cineva capriciile, furiile, năbădăile. Din senin îți vine-o toană. VLAHUȚĂ, P. 109. Ce ai, mamă? întrebă Făt-Frumos. – Nimica – zise ea – mi-au venit și mie toane. EMINESCU, N. 20. Iar i-au venit toanele ghiujului. ALECSANDRI, T. 369. Toană de plîns = ropot, val, izbucnire de plîns. Se porniseră pe o toană de plîns cînd s-a aflat că într-adevăr începuse războiul. PAS, L. I 264. Mama Ilinca, de părere de bine, îi trase o toană de plîns pe răvaș. VLAHUȚĂ, O. A. 103. ♦ Stare de spirit, dispoziție (bună sau rea). Cum îi era firea, trecea cînd prin apele descurajării, cînd prin acelea ale toanelor bune. PAS, L. I 65. Pe d. Costică l-am văzut și-l văd adesea; este în toane foarte pesimiste. CARAGIALE, O. VII 100. Bun mai era și părintele Duhu, cînd se afla în toane bune. CREANGĂ, A. 76. ♦ Fig. Mișcare repede, capricioasă, violentă. Calul roib saltă într-o toană furtunoasă. SADOVEANU, P. M. 198. O toană neașteptată a crivățului plesni malul sîrbesc. GALACTION, O. I 197. 2. Interval de timp, răstimp (scurt). Într-o toană, cînd damigeana și trupurile noastre nu mai erau amenințate, prietinul meu Panaite dobîndi glas. SADOVEANU, O. L. 17. Fata plecă ochii-n jos și urmă iar o toană de tăcere. SANDU-ALDEA, U. P. 208. După ce-l lăsă să se mai domolească o toană frămîntîndu-se ca să scape din laț... puse mîna pe rîtul lui. ISPIRESCU, U. 40. ♦ (Rar) Cantitate (mică) din ceva; puțin, cîtva. Cară-te cît e cu cinste, că-ți mai lungesc urechile o toană! CARAGIALE, S. 54.

TOANĂ¹ ~e f. 1) mai ales la pl. Dispoziție de moment, stranie și inexplicabilă; moft; capriciu; maraz; naz; marafet. ◊ Cu ~e capricios. A fi (sau a se afla) în ~e bune (rele) a avea dispoziție bună (sau rea). 2) Izbucnire momentană. ~ de plâns. ◊ A-i veni cuiva o ~ (sau ~ele) a apuca pe cineva furia; a deveni nervos. 3) fig. rar Mișcare bruscă și violentă. ~a vântului. 4) Răstimp scurt. /v. a tuna

toană f. 1. gaură mare făcută iarna de pescari în ghiața unui râu spre a putea pescui: toană de năvod; 2. fig. caprițiu: e cu toane; 3. clipă: îl mustră o toană. [Tr. toană, butie de unde noțiunea de orificiu; sensurile 2 și 3 sunt metafore din sfera pescuitului (cf. sinonimul copcă)].

1) toánă (oa dift.) f., pl. e (cp. cu a tuna adică „a-țĭ trăsni pin cap” orĭ cu ton). Cît-va timp (cît aĭ avut gust): l-a mustrat o toană, apoĭ l-a ĭertat. Pl. (rar sing.). Capriciŭ, pandaliĭ, holomoace: ĭ-aŭ venit toanele. Simptome, acces: ĭ-aŭ venit toanele boaleĭ. Om cu toane, om care e uneorĭ bosunflat fără motiv. V. paraxin, dușĭ, sucă.

toană s. f., g.-d. art. toanei; pl. toane

toană s. f., g.-d. art. toanei; pl. toane

toană (capriciu, ocol) s. f., g.-d. art. toanei; pl. toane

TOANĂ s. v. acces, atac, banc, bătaie, boiște, cârd, copcă, criză, furie, haită, înverșunare, mânie, ochi, puseu, stol.

TOANĂ s. 1. (mai ales la pl.) v. capriciu. 2. (la pl.) v. dispoziție.

TOANĂ s. 1. (mai ales la pl.) capriciu, chef, fandoseală, fantezie, fason, fiță, maimuțăreală, moft, naz, poftă, prosteală, sclifoseală, (pop. și fam.) pîrțag, scălîmbăială, scălîmbăiere, scălîmbăitură, (pop.) fasoleală, hachiță, izmeneală, pandalie, (înv. și reg.) marghiolie, nacafa, pală, marghioleală, năbădaie, toancă, zîmbîc, (Transilv.) pont, (Mold., prin Bucov. și Transilv.) sucă, (înv.) schimonosire, schimonositură, (grecism înv.) paraxenie, (fam.) bîzdîc, farafastîc, marafet, (fam. fig.) boală, dambla. (N-a fost decît o ~; și-a satisfăcut ~.) 2. (la pl.) dispoziție, voie, (reg.) duși (pl.). (În ~ bune.)

toană s. v. ACCES. ATAC. BANC. BĂTAIE. BOIȘTE. CÎRD. COPCĂ. CRIZĂ. FURIE. HAITĂ. ÎNVERȘUNARE. MÎNIE. OCHI. PUSEU. STOL.

toană (-ne), s. f. – 1. Atac, insultă, criză. – 2. Capriciu, chef, glumă. Ngr. τόνος „putere, forță”, cf. τονίζω „a accentua”. Der. din sb., cr. tonja „furtună” (Cihac, II, 415) sau de la a tuna (Philipide, Principii, 61; Iordan, Dift., 190) nu este probabilă. La origine trebuie să fie termen medical. – Der. tonatic (var. tonos), adj. (capricios, năzuros); tonoasă, s. f. (Trans., zburdălnicie, șotie). Der. neol. ton, s. n., din fr. ton (mr. ton, din ngr.); tonalitate, s. f., din fr. tonalité; tonic, adj., din fr. tonique; atonal, adj., din fr. atonal; intona, vb., din fr. entonner; tonisi, vb. (a compune, a pune pe muzică), din ngr. τονίζω (Tiktin).

a avea toane expr. a fi capricios

în toane proaste / rele expr. indispus, deprimat, mohorât.