tocălie sf [At: MUMULEANU, C. 149/9 / Pl: ~ii / E: toacă + -ălie] 1 (Reg) Morișcă de lemn care, învârtită de vânt sau cu mâna, produce un zgomot, speriind păsările din lanuri sau din vii Si: (reg) tocănitoare (2). 2 (Reg) Toacă (2). 3 (Mun; Olt) Unealtă alcătuită dintr-un cârlig înfipt într-un mâner, cu ajutorul căruia se răsucesc nojițele și funiile. 4 Piesă de lemn cu crestături de care se oprește slobozitorul războiului de țesut, ca să nu se demleze sulurile Si: (reg) cățel, cordenci, piedică, proptar, răzuș. 5 (Reg) Bucată de lemn ușor, care se leagă de partea de sus a plasei de pescuit, pentru a o susține la suprafață Si: plută.

TOCĂLIE, tocălii, s. f. (Regional) 1. Morișcă de lemn care păcănește și sperie păsările din lanuri și din vii. Voi sînteți tocălii, De speriet păsări-n vii. SEVASTOS, N. 94. 2. Unealtă cu care se răsucește sfoara groasă pentru plase, năvoade etc. Răsucirea acum... nu se mai face cu fusul, ci cu alt instrument, numit tocălia. ANTIPA, P. 169. 3. Dispozitiv la războiul de țesut care fixează sulurile.

TOCĂLIE ~i f. Morișcă de lemn folosită pentru a speria păsările din lanuri și din vii prin zgomotul ritmic, produs la rotire. /toacă + suf. ~ălie

tocălie f. piedica stativelor (se aude prin Argeș). [Cf. toc].

tocălie (reg.) s. f., art. tocălia, g.-d. art. tocăliei; pl. tocălii, art. tocăliile (desp. -li-i-)

tocălie (reg.) s. f., art. tocălia, g.-d. art. tocăliei; pl. tocălii, art. tocăliile

tocălie s. f., art. tocălia, g.-d. art. tocăliei; pl. tocălii, art. tocăliile

TOCĂLIE s. v. cățel, cordenci, toacă.

tocălie s. v. CĂȚEL. CORDENCI. TOACĂ.