trecut¹ sn [At: BIBLIA (1688), 154/47 / Pl: (nob) ~uri / E: trece] 1 Trecere dincolo de ceva. 2 (Reg; ccr) Trecătoare (14). 3 (Înv) Trecere (20) printr-un loc, fără a se opri (prea mult). 4 (Pop; rar; îe) A fi fără de ~ A fi fără de sfârșit.

trecut² [At: CORESI, ap. GCR I, 24/30 / Pl: ~uți, ~e / E: trece] 1 a (D. timp) Care s-a scurs. 2 a (D. unități sau intervale de timp) Anterior celui prezent Si: precedent. 3 a De demult. 4 a (Pex) Care a existat cu mult timp în urmă Si: dispărut, vechi. 5 a Care nu mai este actual Si: demodat, învechit. 6 sn (Înv; îs) ~ul de pe lume Persoană decedată Si: mort. 7 a De dinainte Si: anterior, precedent. 8 a (D. persoane și d. părți ale corpului lor) Care a îmbătrânit (înainte de vreme) Si: ofilit. 9 a (Reg) Slăbit de puteri. 10 a (D. plante, mai ales d. flori) Veștejit. 11 a (D. plante și fructe) Care s-a degradat, nefiind recoltat la timp Si: răscopt², (îrg) tomnatic² 12 a (Îvr; d. alimente) Răscopt². 13 a (D. anumite obiecte sau materiale) Consumat (în parte). 14 a Care depășește o anumită mărime, cantitate, valoare. 15 a (Pop) Amețit de băutură. 16 a (Fam; îe) Nu e timpul (sau vremea) ~(ă) Nu e prea târziu. 17 sna Timpul care s-a scurs (până în prezent). 18 sn Întâmplările din trecut² (17). 19-20 sn (Îljv) Din ~ (Care este) de demult. 21 sn (Îlav) În ~ Altădată (1). 22 sn (Fam; îe) A o rupe cu ~ul A pune capăt unei situații sau unei stări de lucru de care cineva se mai simte încă legat. 23 sn (Grm) Denumire dată grupului de timpuri (sau fiecăruia dintre timpurile) verbale care exprimă o acțiune săvârșită înainte de momentul vorbirii sau înainte de un moment de referință.

TRECUT¹ s. n. 1. (În opoziție cu prezent și viitor) Timp care s-a scurs; întîmplările, faptele, starea de lucruri din acel timp. Stoicea n-avea vreme să se prea gîndească la trecutul lui. GALACTION, O. I 52. Tot trecutul îmi apărea acum clar. CAMIL PETRESCU, U. N. 191. Trecutul nu se mai întoarce. REBREANU, R. I 50. Cînd amintirile-n trecut Încearcă să mă cheme, Pe drumul lung și cunoscut Mai trec din vreme-n vreme. EMINESCU, O. I 186. ◊ Fig. Cu fruntea răzimată-n cer, Și frămîntînd cu pașii lutul, Tîrăsc în urma mea trecutul. BENIUC, V. 54. Trecutul mort se deștepta. SADOVEANU, O. I 314. ◊ Loc. adv. În trecut = altădată, odinioară. Clasa muncitoare, în trecut clasa cea mai asuprită și mai exploatată, este azi forța conducătoare a Republicii Populare Romîne. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2858. El tremură ca alte dăți În codri și pe dealuri... Dar nu mai cade, ca-n trecut, În mări din tot înaltul. EMINESCU, O. I 181. ◊ Loc. adj. și adv. Din trecut = de altădată, de odinioară, de demult. Și printre lacrimi parcă-și vedea viața trudită din trecut. MIRONESCU, S. A. 37. Într-o mănăstire, din trecut rămasă, În domneasca sală se întinde masă. BOLINTINEANU, O. 54. ◊ Expr. A o rupe cu trecutul = a pune capăt unei situații sau unei stări de lucruri vechi, a nu mai vrea să știe de ceea ce a fost. Vin la noi... fiindcă au credință că am rupt-o cu trecutul. C. PETRESCU, Î. II 137. 2. Denumirea dată grupului de timpuri verbale care exprimă o acțiune săvîrșită înainte de momentul vorbirii. În limba romînă, modul indicativ are patru timpuri ale trecutului: imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus și mai mult ca perfectul.

TRECUT¹ n. 1) Timp scurs până în momentul de față. ◊ A-și aminti ~ul a-și aminti de timpul de altă dată, de întâmplările din alte timpuri. Din ~ de altă dată; de odinioară. În ~ pe vremuri; altă dată. 2) fig. Stare de lucruri de până acum. ◊ A o rupe cu ~ul a pune capăt unei situații trecute. 3) gram. Timp verbal care exprimă o acțiune săvârșită înainte de momentul vorbirii. /v. a trece

trecut a. 1. scurs: anul trecut; 2. fig. care și-a pierdut tinerețele: trecut înainte de vreme. ║ n. 1. timp trecut: să uite trecutul; 2. Gram. formă verbală ce exprimă acest timp.

trecút, -ă adj. Scurs: anu trecut, ceasurile-s zece trecute. Fig. Îmbătrînit, veștejit: om trecut înainte de vreme. Copt maĭ mult de cît trebuĭe: cozonacĭ trecuțĭ. S. n., pl. urĭ. Timp trecut: în trecut, a te gîndi cu regret la trecut. Fapte, întîmplărĭ din trecut: acest om îșĭ ascunde trecutu, să învățăm din trecut a gîci viitoru. Gram. Timp verbal care arată o acțiune scursă. (Acestea sînt: imperfectu: eram; perfectu simplu: fuĭ, fuseĭ; perfectu compus: am fost; pluscŭamperfectu: fusesem).

trecut s. n.

trecut s. n.

trecut s. n.

Trecut ≠ viitor

TRECUT. Subst. Trecut, timpul trecut; trecutul apropiat; trecutul îndepărtat. Anterioritate, precedență. Vremuri trecute, vremuri apuse, vremuri de demult, vremuri imemorabile. Vechime, vechie (înv.); antichitate, lumea veche; epocă îndepărtată; preistorie. Timpul trecut (gram.), trecut (gram.); imperfect (gram.); perfect (gram.); perfectul simplu (gram.); perfectul compus (gram.); mai mult ca perfectul (gram.); aorist (gram.); preterit (gram.). Predecesor, precursor, strămoș, străbun. Adj. Trecut, din trecut, vechi, din vechime, din vechi (înv.), antic, de altădată, de demult, de odinioară; anterior; precedent; îndepărtat, străvechi, antic, imemorabil, imemorial; primitiv, patriarhal, bătrînesc, din bătrîni, strămoșesc, tradițional, ancestral; preistoric (fig.), antediluvian. Vb. A trece, a se scurge, a curge, a apune (fig.). A nu mai fi, a se termina, a se epuiza, a se sfîrși. A aparține trecutului. A se învechi, a se demoda, a se perima, a ieși din uz. Adv. În trecut, în trecutul îndepărtat, altădată, altcîndva (rar), odinioară, vreodinioară (înv.); ieri, în ajun, alaltăieri; răsalaltâieri; pe vremuri, în vremuri imemorabile, în negura vremii, pe vremea lui Papură-Vodă; odată, odată și odată, demult; pe vremea aceea, în acele vremuri. Din trecut, din vechime, din vechi (înv.), din timpurile vechi, de demult, din bătrîni, din străbuni, din (de la) strămoși, din (de la) moși (de la) strămoși, de la Adam și Eva, de cînd cu moș Adam. V. anterioritate, bătrînețe, timp.

CRONICA ANONIMĂ A BRAȘOVULUI PENTRU TRECUTUL ROMÂNILOR DIN ȘCHEI, cronică înmănunchind, fără un plan definit, știri diverse asupra evenimentelor istorice dintre 1392 și c. 1790.