TRĂSĂTURĂ, trăsături, s. f. 1. Linie caracteristică a feței unei persoane. ♦ Aspect esențial al caracterului sau al personalității cuiva. ♦ Aspect caracteristic general al unei opere, al unei doctrine, al unui fenomen, al unei activități, al unei epoci etc. 2. Linie trasă (cu o singură mișcare) pe hârtie cu creionul, cu tocul etc. ◊ Trăsătură de unire = liniuță de unire. ◊ Expr. Dintr-o trăsătură de condei = dintr-o dată, fără a sta mult pe gânduri. – Tras + suf. -ătură.

trăsătură sf [At: DDRF / Pl: ~ri / E: tras² + -ătură] 1 (Pop) Tragere (1). 2 (Pop) Fricțiune (1). 3 (Reg) Neînțelegere. 4 (Reg) Față de pernă. 5 Linie trasă (cu o singură mișcare) pe hârtie cu creionul, cu pensula etc. Si: (îrg) trăsură (18). 6 (Îuz; îs) ~ de unire Liniuță de unire Si: cratimă. 7 (Îlav) Dintr-o ~ (de condei) Dintr-o dată, fără a sta mult pe gânduri. 8 (Mpl) Linie caracteristică a feței unei persoane Si: (nob) trăs, (înv) trăsură (26). 9 (Fig) Aspect esențial al caracterului sau al personalității cuiva Si: caracteristică, particularitate. 10 (Fig) Aspect caracteristic general al unei opere, al unei doctrine, al unei activități, al unei epoci, al unui fenomen. 11 (Fig) Fapt expus în linii generale.

TRĂSĂTURĂ, trăsături, s. f. 1. Linie caracteristică a feței unei persoane. ♦ Aspect esențial al caracterului sau al personalității cuiva. ♦ Aspect caracteristic general al unei opere, al unei doctrine, al unui fenomen, al unei activități, al unei epoci. 2. Linie trasă (cu o singură mișcare) pe hârtie cu creionul, cu tocul etc. ◊ Trăsătură de unire = liniuță de unire. ◊ Expr. Dintr-o trăsătură de condei = dintr-o dată, fără a sta mult pe gânduri. – Tras + suf. -ătură.

TRĂSĂTURĂ, trăsături, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Linii, contururi caracteristice ale figurii unei persoane; trăsură. Ne primește un tînăr blond, scund, cu trăsături alese. STANCU, U.R.S.S. 97. Mă privește apăsat, cu trăsăturile prea simple, în linii drepte. CAMIL PETRESCU, U. N. 381. ♦ Aspecte esențiale ale caracterului sau ale personalității cuiva. Psiholog sumar, el află, poate, acum trăsături de caracter ale băiatului său pe care nu le cunoștea și care-l înduioșară. CĂLINESCU, E. 158. În acest roman găsim toate trăsăturile caracteristice ale marelui scriitor. GHEREA, ST. CR. II 234. Încă o trăsătură caracteristică a lui Lenau e dorul de călătorie. IONESCU-RION, C. 68. ♦ Aspect caracteristic, general al unei opere, al unei doctrine, al unui fenomen, al unei activități, al unei epoci. Utilizarea științei pentru satisfacerea nevoilor materiale și culturale ale întregului popor reprezintă o trăsătură specifică a socialismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 335, 4/4. Trăsătura caracteristică a gramaticii constă în aceea că ea stabilește regulile modificării cuvintelor, avînd în vedere nu cuvinte concrete, ci, în general, cuvinte fără caracter concret. S. C. L. 1950, I 130. 2. Linie trasă pe hîrtie (cu condeiul, cu creionul etc.). ◊ Trăsătură de condei = semne grafice (cuvinte, linii) aruncate pe hîrtie la repezeală și (de obicei) fără multă chibzuință. Și cu toate acestea, iată-ne chemați, prin o trăsătură de condei, a șterge, a desființa patru legiuiri. KOGĂLNICEANU, S. A. 130. Trăsătură de unire = liniuță de unire, v. liniuță.

TRĂSĂTURĂ ~i f. 1) mai ales la pl. Linie specifică a feței unei persoane. A avea ~i alese. 2) Semn particular al unui lucru sau al unei persoane; caracter; particularitate; proprietate; calitate. 3) Aspect general, care determină fondul unui fenomen. ~ specifică a romanului. 4) Linie trasă pe hârtie. ◊ Dintr-o ~ de condei fără a se gândi prea mult; la repezeală. [G.-D. trăsăturii] /tras + suf. ~ătură

trăsătură f. 1. linie trasă: trăsătură de condeiu; 2. linie ce arată conturele unui desen.

trăsătúră f., pl. ĭ (d. tras. V. trăsură). Linie trasă cu condeĭu: trăsăturĭ rătunde. Dintr’o trăsătură de condeĭ, scriind numaĭ cîte-va cuvinte (contra saŭ în favoarea cuĭva). Contur, lineamente: față cu trăsăturĭ nobile.

trăsătură s. f., g.-d. art. trăsăturii; pl. trăsături

trăsătură s. f., g.-d. art. trăsăturii; pl. trăsături

trăsătură s. f., g.-d. art. trăsăturii; pl. trăsături

TRĂSĂTURĂ s. 1. v. însușire. 2. linie, (înv.) trăsură, (fig.) tăietură. (O ~ elină a nasului.) 3. linie, (înv.) trăsură. (Din câteva ~i i-a făcut portretul.)

TRĂSĂTURĂ s. 1. atribut, calitate, caracter, caracteristică, însușire, notă, particularitate, proprietate, semn, specific, (reg.) însușietate, (fig.) amprentă, marcă, pecete, sigiliu, timbru. (O ~ esențială a acestui proces este...) 2. linie, (înv.) trăsură, (fig.) tăietură. (O ~ elină a nasului.) 3. linie, (înv.) trăsură. (Din cîteva ~i i-a făcut portretul.)

trăsătură de arcuș, orice activitate a mâinii drepte la instrumentele cu arcuș. De calitatea și suplețea tehnicii în conducerea și mânuirea arcușului depind: emisia sunetului, paleta de culoare (timbrală), precum și toate specialitățile care asigură articularea* discursului muzical: détaché, legato*, spiccato*, staccato*, ricochet*.

TRĂSĂTURĂ PERTINENTĂ s. f. + adj. (< tras + suf. -ătură + pertinentă, cf. fr. pertinent, lat. pertinens): caracteristică fonetică ce permite prin ea singură distingerea unei unități lingvistice de o altă unitate lingvistică.