TURC, -Ă, turci, -ce, s. m., adj. 1. S. m. Persoană care face parte din populația Turciei sau este originară de acolo. ◊ Expr. Cum e turcul și pistolul = cum e omul, așa sunt și faptele lui, prietenii lui. Doar nu dau (sau vin) turcii, se spune spre a modera graba neîntemeiată a cuiva. A fi turc (sau ca turcul) = a fi foarte încăpățânat, a nu vrea să înțeleagă, a nu ține seama de nimic. Turcul plătește, se spune despre cineva care este silit să plătească, vrând-nevrând, paguba sau cheltuiala făcută de alții. ♦ P. ext. Persoană de religie mahomedană. 2. Adj. Care aparține Turciei sau turcilor (1), privitor la Turcia sau la turci; turcesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de turci (1). – Din tc. türk.

turc, ~ă [At: (cca 1550-1580) GCR I, 6/5 / Pl: ~rci, ~rce / E: tc türk] 1-2 sm Persoană care face parte din populația de bază a Turciei sau este originară din Turcia Si: otoman, (înv) osman, osmangiu, osmanlâu, (reg) turcalău (1-2), turcan¹ (1-2), turcel¹ (1-2), turcoman² (1-2). 3 sm (Pex) Persoană de religie mahomedană. 4 smp Popor care trăiește în Turcia. 5 sm (Mol; îs) Vânt de la ~ Vânt care bate dinspre Sud. 6 smp (Reg; îs) Boala ~rcilor Ciumă (1). 7 smp (Fam; îe) (Doar) nu dau (sau nu vin) ~rcii sau (ce) au năvălit ~rcii? Se spune pentrua modera graba neîntemeiată a cuiva. 8 smp (Pfm; îe) Parcă te-alungă ~rcii sau parcă-l aleargă ~rcii (ori parcă-l gonesc ~rcii, parcă l-au luat ~rcii la goană), parcă dau ~rcii și tătarii) Se spune cuiva sau despre cineva care e foarte grăbit. 9 sm (Pfm; îe) A fi ~ (sau ca ~ul) A fi foarte încăpățânat. 10 smp (Pfm; îe) (Parcă) se bat ~rcii la gura lui Se spune despre cineva care mănâncă lacom. 11 smp (Pfm; îae) Se spune despre cineva care vorbește foarte repede. 12 sm (Olt; îe) Eu văd ~ul ce gândește Eu știu ce vrei. 13 sm (Trs; îe) A tăia ~ul Se spune despre copii, la scăldat, când își astupă nările apoi se dau în apă adânc. 14 sm (Pfm; îe) ~ul plătește Se spune despre cineva care este nevoit să plătească paguba sau cheltuiala făcută de alții. 15 sm (Reg; pex) Păgân. 16 sm (Reg) Personaj din jocul popular „capra”, înfățișând un bărbat cu fes pe cap, care are rolul de conducător al jocului și pe cel de a strânge banii. 17 smp (Bot; reg) Păpădie (Taraxacum officinale). 18-19 sf, a (Șîs limba ~ă) (Limba) vorbită de turci (4) Si: (rar) turceasca (26-27). 20-27 a Turcesc (1-8).

TURC, -Ă, turci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Turciei sau este originară de acolo. ◊ Expr. Cum e turcul și pistolul = cum e omul, așa sunt și faptele lui, prietenii lui. Doar nu dau (sau vin) turcii, se spune spre a modera graba neîntemeiată a cuiva. A fi turc (sau ca turcul) = a fi foarte încăpățânat, a nu vrea să înțeleagă, a nu ține seama de nimic. Turcul plătește, se spune despre cineva care este silit să plătească, vrând-nevrând, paguba sau cheltuiala făcută de alții. ♦ P. ext. Persoană de religie mahomedană. 2. Adj. Care aparține Turciei sau turcilor (1); privitor la Turcia sau la turci; originar din Turcia; ca al turcilor; turcesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de turci (1). – Din tc. türk.

TURC², -Ă, turci, -e, s. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Turciei sau care este originară de acolo; p. ext. persoană de religie mahomedană. Decît roabă turcilor, Mai bin’ hrană peștilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. ◊ (Cu sens colectiv) Frate, te-ai luptat bine cu turcul!... și l-a bătut pe umeri. CAMIL PETRESCU, O. II 89. Zvonul ajungea pînă-n țara turcului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 491. ◊ Expr. Parcă se bat turcii la gura lui = parcă se bat calicii la gura lui, v. gură (I 1). Cum e turcul și pistolul = cum e omul, așa sînt și faptele lui, prietenii lui. (Doar) nu dau (sau vin) turcii, se spune pentru a modera graba neîntemeiată a cuiva. Da stai un pic, tovarășe, ce naiba?! Nu dau turcii! GALAN, B. I 28. A fi turc (sau ca turcul) = a fi încăpățînat, a nu ține seamă de nimic, a nu vrea să înțeleagă. E ca turcul... nu vrea să știe de nimic. PAMFILE, S. T. 85. Turcul plătește, se spune cînd cineva este silit să plătească, vrînd-nevrînd, paguba sau cheltuiala făcută de alții.

TURC² ~că (~ci, ~ce) m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Turciei sau este originară din Turcia. /<turc. türk

turc a. ce ține de Turcia sau de locuitorii ei: limba turcă. ║ m. locuitor din Turcia: Turcul să plătească! floarea turcului, lăcrămioare.

Turc, Turcoáĭcă s. (vsl. Turŭkŭ, ngr. Tûrkos). Om care are limba turcească drept limbă maternă (Populațiunea Turciiĭ e de vre-o 18 milioane, dintre care ¼ străinĭ). Cap de Turc, un fel de dinamometru care are o căpățînă de forma unuĭ turban (cap de Turc), în care trage cu cĭocanu cel ce-șĭ încearcă puterea. Fig. Om în care daŭ toțĭ (cĭuca saŭ gazda bătăilor). Cum e Turcu, (așa) și pistolu, cum e stăpînu, și sluga; cum e Tandea, și Mandea; cum e unu, așa și cel-lalt. A fugi par’că daŭ Turciĭ și Tătariĭ, a fugi în panică, ca odinioară cînd năvăleaŭ aceștia.

CUM E TURCUL ȘI PISTOLUL = Tel maître, tel valet.

SĂ BAT TURCII LA GURA LUI = Vorbește repede de nu-l înțelegi.

Podu-Turcului n. târg în jud. Tecuci: 2200 loc. Târguri anuale.

Turci m. pl. ramura cea mai civilizată din grupul etnic al Turcomanilor, se așezară în Azia pe ruinele Statului Abasizilor, pătrunseră în sec. XIV în Europa, unde fundară în sec. XV un Stat puternic pe ruinele imperiului bizantin, Stat care ajunse la apogeul său, sub Soliman I.

turc adj. m., s. m., pl. turci; adj. f. turcă, pl. turce

turc adj. m., s. m., pl. turci; adj. f. turcă, pl. turce

turc s. m., adj. m., pl. turci; f. sg. turcă, pl. turce

Turc sb. m., Turcoaică sb. f.

TURC s., adj. 1. s. (înv. și pop.) necredincios, (înv. și reg.) ciutac, (înv.) osman, osmangiu, osmanlâu, otoman, păgân, (ir.) șalvaragiu. 2. adj. turcesc, (înv.) osman, osmanic, osmanlâu, osmănesc, otoman, otomanicesc, otomănesc, păgân, păgânesc.

TURC s., adj. 1. s. (înv. și pop.) necredincios, (înv. și reg.) ciutac, (înv.) osman, osmangiu, osmanlîu, otoman, păgîn, (ir.) șalvaragiu. 2. adj. turcesc, (înv.) osman, osmanic, osmanlîu, osmănesc, otoman, otomanicesc, otomănesc, păgîn, păgînesc.

turc (-ci), – Otoman. – Mr. turcu, megl. turc. Tc. turk (Șeineanu, II, 369; Lokotsch 2114), cf. ngr. τοῦρϰος, sl. turύkύ. – Der. turcoaică, s. f. (femeie din Turcia); turcaleț, s. m. (varietate de zmeu; varietate de patlagină); turcesc, adj. (turc); turcește, adv. (în limba turcă; ca turcii); turci, vb. (a converti la islamism); turcie, s. f. (înv., limba turcă); turcime, s. f. (mulțime de turci); turcism, s. n. (cuvînt turcesc); turculeț, s. m. (copil turc; Banat, sticlete, Carduelis elegans; anemonă, Anemone nemorosa); turcoază, s. f., din fr. turquoise; turchiaz (var. Olt. turchez), adj. (albastru-verzui), unul din puținele cuvinte fr. care au uz popular.

JUNII TURCI, denumire europeană dată membrilor organizației naționaliste turce „Unitate și progres”, fondată în 1889. În urma revoluției din 1908, J.t. au preluat puterea, fără a aduce însă schimbări esențiale ale regimului politic și social existent în Imp. Otoman. Organizația s-a autodizolvat în 1918.

PODU TURCULUI, com. în jud. Bacău, situată în SSV colinelor Tutovei, pe râul Zeletin; 5.112 loc. (2003). Nod rutier. Fabrici de tricotaje, de prelucr. a lemnului și de produse alim. Creșterea bovinelor. Centru pomicol. Prelucr. artistică a răchitei și papurei. Pe terit. satului Căbești, menționat documentar în 1505, au fost descoperite vestigiile unei așezări carpice din sec. 2-3, deasupra cărora au fost identificate urmele uneia de tip Sântana de Mureș (sec. 4 d. Hr.), din care s-au recuperat vase ceramice, obiecte de uz casnic, fibule ș.a. Satele P. t., Bălănești, Giurgioana și Lehancea apar menționate documentar, prima oară, în 1531. Bisericile Sf. Gheorghe (1763), Sf. Nicolae (1795), Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (ante 1809, reclădită în 1865) și Sf. Ilie (1830-1834, reparată în 1878, 1905, 1910), în satele Fichitești, Plopu, Giurgioana și P. t.; bisericile de lemn și vălătuci cu hramurile Sfinții Voievozi (1806, reparată în 1930) și Sf. Dumitru (1837-1842), în satele Lehancea și Sârbi.

a fuma ca un turc expr. (d. bărbați) a fuma foarte mult / excesiv.

turcul plătește expr. folosită în situațiile când cineva, vrând-nevrând, plătește paguba sau cheltuiala făcută de alții.