tuși [At: MAN. GOTT, ap. DLR / Pzi: ~șesc / E: ml tussire] 1 vi A expira brusc și cu zgomot aerul din plămâni, după o scurtă inspirație (de obicei ca simptom al unei boli). 2 vi (Pex) A avea un acces de tuse (1). 3 vi (Reg; îe) A ~ măgărește (sau sec) A avea tuse (1) convulsivă. 4 vt (Șfg) A expectora (1). 5 vt (Reg; pex; fig) A insulta. 6 vt (Reg) A-i face cuiva semn, atrăgându-i atenția prin tuse (1).

TUȘI, tușesc, vb. IV. Intranz. A expira brusc și cu zgomot aerul din plămîni (din cauza îmbolnăvirii aparatului respirator, a alunecării în trahee a unor corpuri străine etc.). Ți-a venit să tușești. C. PERRESCU, C. V. 225. Cuconu Ioniță tușea puternic. HOGAȘ, DR. II 105. Tușea necontenit, o tuse seacă; pomeții obrajilor săi erau neîncetat rumeni. BOLINTINEANU, O. 455. Tuși spre a-și drege glasul. NEGRUZZI, S. I 8. ◊ (Poetic) Sare-un greier, crainic sprinten... El tușește, își încheie haina plină de șireturi. EMINESCU, O. I 87. ♦ Tranz. Fig. A scuipa, a expectora. Șalupa, scuturată parcă de-un înec, tuși un nouraș de fum cenușiu. GALAN, B. I 48.

A TUȘI ~esc intranz. A expira brusc și zgomotos aerul din plămâni (din cauza iritării sau îmbolnăvirii aparatului respirator); a avea un acces de tuse. /<lat. tussire

tușì v. 1. a avea un acces de tuse; 2. a imita sgomotul tusei. [Lat. TUSSIRE].

tușésc v. intr. (lat. tŭssire, it. tossire, pv. cat. pg. tossir [sp. toser], vfr. toussir [nfr. tousser]). Împing brusc și zgomotos aeru afară din plămînĭ din pricina tusiĭ orĭ fac așa într’adins ca să atrag atențiunea cuĭva.

tuși (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tușesc, 3 sg. tușește, imperf. 1 tușeam; conj. prez. 1 sg. să tușesc, 3 să tușească; ger. tușind

tuși (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tușesc, imperf. 3 sg. tușea; conj. prez. 3 să tușească; ger. tușind

tuși vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tușesc, imperf. 3 sg. tușea; conj. prez. 3 sg. și pl. tușească; ger. tușind

tuși (conj. tușească)

tușesc, -șească 3 conj., -șeam 1 imp.

tuși, tușesc, vb. IV (reg.) a face cuiva semn, a-i atrage atenția prin tuse.