URÂT, -Ă, (I) urâți, -te, adj., (II) adv., (III) s. n. I. Adj. 1. Care are o înfățișare neplăcută, care este lipsit de frumusețe, de armonie; p. ext. pocit, hâd, hidos. 2. Care displace, care provoacă repulsie din punct de vedere moral. ♦ (Despre comportare, fapte) Contrar moralei, dreptății, bunei-cuviințe; necuviincios; imoral; reprobabil. ♦ Neplăcut; grav. 3. (Despre vreme) Posomorât, ploios, friguros. II. Adv. într-un mod neplăcut, nepotrivit; imoral. ◊ Expr. A se uita urât la cineva = a privi cu dușmănie pe cineva. III. S. n. 1. Stare sufletească apăsătoare provocată de teamă, de singurătate, de lipsă de ocupație, de viață banală etc.; plictiseală; indispoziție. ◊ Loc. prep. De urâtul cuiva (sau a ceva) = din cauza plictiselii sau aversiunii (provocate de cineva sau de ceva). ◊ Expr. A-i fi (cuiva) urât = a) a se teme (în singurătate); b) a se plictisi. A-și face de urât = a se distra, a-și alunga plictiseala. A ține cuiva de urât = a sta în compania cuiva (pentru a nu se plictisi). 2. Dezgust, aversiune față de cineva sau de ceva. – V. urî.

urât², ~ă [At: PSALT. 223 / V: (îrg) urit, (îvr) or~ a / Pl: ~âți, ~e / E: urî¹] 1-2 smf, a Urâcios (1-2). 3 smf (Îvr) Persoană care urăște¹ pe cineva. 4 a Care displace. 5 a Urâcios (8). 6 av (Reg; îe) A(-i) fi (sau, popular, a-i cădea) (cuiva) ~ (cineva sau ceva) A provoca dezgustul sau antipatia cuiva. 7 a (Îe) A-i face (cuiva) zile ~e A supăra foarte tare (și în permanență) pe cineva. 8 a (D. comportare, fapte, acțiuni etc.) Contrar moralei, dreptății, bunei-cuviințe Si: necuviincios, reprobabil. 9 a (Reg; d. oameni și d. îmbrăcăminte) Murdar. 10 av Într-un mod neplăcut. 11 av Cum nu se cuvine Si: necuviincios. 12 av (Îe) A se uita ~ (la cineva sau la ceva) A privi pe cineva sau ceva cu neplăcere. 13 av (Îe) A o păți ~ A avea neplăceri mari. 14 av (Îae) A intra într-o încurcătură. 15 av (Îe) A face ~ A se comporta agresiv, violent. 16 av (Indică intensitatea) Puternic. 17 a (D. ființe; îoc frumos) Care este lipsit de frumusețe, de armonie Si: (îrg) urâcios (9), hidos, hâd (1), pocit², smârceav, smârced, smârd. 18 a (Gmț; îs; îoc sexul frumos) Sexul ~ Sexul tare. 19 av (Îe) A face ~ (și urmat de o determinare în dativ) A nu se potrivi cu ansamblul sau cu restul Si: a distona (1). 20 sm (Mol) Personaj care apare în procesiunea vicleimului. 21 a (D. vreme, anotimpuri etc.) Caracterizat prin condiții neprielnice, neplăcute (de temperatură, de umiditate etc.) Si: (reg) urâcios (10). 22 sn (Art.; îoc frumosul) Categorie a esteticii care transfigurează artistic aspecte dizgrațioase, dezagreabile, producând astfel emoție estetică.

urât¹ sn [At: PSALT. 43 / V: (îrg) urit, (reg) ~ă sf / Pl: ? / E: urî¹] 1 (Îvr) Dușmănire. 2 Sentiment de neplăcere (instinctivă) față de ceva sau de cineva Si: antipatie (1), aversiune (1), dezgust. 3 (Pop; îe) A-i fi (cuiva) ~ de (cineva) A nu simpatiza pe cineva. 4 (Înv; îe) A-i fi cuiva (cu) ~ a... (sau să...) A nu-i plăcea să... 5 (Înv; îe) A cădea (ceva) cu ~ (cuiva) A-i displăcea (1). 6 (Mun; îe) A-și face de ~ cu (cineva) A se purta rău cu cineva. 7 (În superstiții; îe) A fi rău de ~ A fi neprielnic cuiva, făcându-l să nu fie iubit. 8 (Reg; îe) Nu ți-e ~ Se spune în chip de dojană unuia care a făcut un lucru nepermis, reprobabil, lipsit de cuviință. 9 Stare sufletească apăsătoare, provocată de lipsa de ocupație, de monotonie, de singurătate etc. Si: plictiseală. 10 (Îe) A-și face de ~ A-și alunga plictiseala Si: a se disfra (3). 11 (Adesea construit cu verbele „a fi”, „a se face” și cu subiectul logic în dativ) Stare de neliniște și de tulburare pe care o încearcă cineva în prezența sau la gândul unui pericol, în singurătate, în întuneric etc. Si: frică (1), teamă. 12 (Bot; reg; îc) ~a-fetei Oreșniță (Lathyrus tuberosus).

URÂT, -Ă, (I) urâți, -te, adj., (II) adv., (III) s. n. I. Adj. 1. Care are o înfățișare neplăcută, care este lipsit de frumusețe, de armonie: p. ext. pocit, hâd, hidos. 2. Care displace, care trezește repulsie (morală); urâcios, nesuferit. ♦ (Despre comportare, fapte) Contrar moralei, dreptății, bunei-cuviințe; necuviincios; imoral; reprobabil. ♦ Neplăcut; grav. 3. (Despre timp) Posomorât, ploios, friguros, II. Adv. Într-un mod neplăcut, nepotrivit, imoral. ◊ Expr. A se uita urât la cineva = a privi cu dușmănie pe cineva. III. S. n. 1. Stare sufletească apăsătoare provocată de teamă, de singurătate, de lipsă de ocupație, de viață banală etc.; plictiseală; indispoziție. ◊ Loc. prep. De urâtul cuiva (sau a ceva) = din cauza plictiselii sau aversiunii (provocate de cineva sau de ceva). ◊ Expr. A-i fi (cuiva) urât = a) a se teme (în singurătate); b) a se plictisi. A-și face de urât = a se distra, a-și alunga plictiseala. A ține cuiva de urât = a sta în compania cuiva (pentru a nu se plictisi). 2. Dezgust, aversiune față de cineva sau de ceva. – V. urî.

URÂT² n. 1) Stare a omului care se plictisește; depresiune sufletească ușoară (cauzată de lipsa interesului); plictiseală. ◊ A muri de ~ a se plictisi grozav. A-i ține cuiva de ~ a face tot posibilul pentru a ridica dispoziția cuiva; a distra pe cineva. 2) Ceea ce întruchipează lipsa frumuseții și a armoniei. /v. a (se) urî

urâtă sf vz urât¹

urit¹ sn vz urât¹

URÎT² s. n. Stare sufletească neplăcută provocată de singurătate, de lipsă de ocupație etc.; plictiseală, indispoziție. Nu știu cum să-și mai găsească de lucru, ca să le treacă de urîtul așteptării. MACEDONSKI, O. III 5. Anevoie vremea trece, Cînd urîtul greu te-apasă. VLAHUȚĂ, O. A. 86. Primblarea, cetirea, muzica nu lăsa urîtul să se introducă în castelul său. NEGRUZZI, S. I 110. Cînd... nici fumul, nici ciubucul nu pot să-mi mai aline urîtul, atunci cat pe fereastră. RUSSO, O. 36. ◊ Expr. A-i fi cuiva urît = a se plictisi. Le țiuia urechile, de urît ce li era. CREANGĂ, P. 73. Tare mi-i urît aici... Nu știu ce să mă fac toată ziua. ALECSANDRI, T. I 183. A muri de urît = a se plictisi foarte tare. Muream de urît, n-aveam cu cine schimba o vorbă. VLAHUȚĂ, O. A. 470. D-ta poți să mîi astă-noapte și în păduri, nu cred că-i muri de urît. CREANGĂ, P. 127. Să nu mă lași multă vreme singur, sufletul meu, că mor de urît făr’ de mata. ALECSANDRI, T. I 75. A-i ține cuiva de urît = a face ca cineva să nu se plictisească; a ține tovărășie, a distra. Noi avem să rămînem uitați în lumea noastră, cu păsurile noastre să ne ție de urît. C. PETRESCU, A. R. 54. Gîndea el că va fi barim o slugă în curte, care să ție de urît mă-si în lipsa lui. ISPIRESCU, L. 123. ◊ Loc. prep. De urîtul (cuiva sau a ceva) = a) din cauza plictiselii sau aversiunii provocate de cineva (sau de ceva). Nu cumva să se intîmple ca vreunui cititor scîrbit... de urîtul precuvîntării, să-i vină răul gînd de a lepăda cartea. ODOBESCU, S. III 11; b) (rar) de dorul cuiva. Lira spînzurată-n cui Cam de mult am părăsit-o De urîtul tău, iubito. TOPÎRCEANU, P. 239.

urît a. 1. rău conformat, neplăcut la vedere: om urît; 2. neplăcut: vreme urîtă; 3. contrar bunei cuviințe: fapte urîte; 4. fig. odios: tiranul era urît poporului; 5. insuportabil: mi-e urît. [Urît e participiul dela urî: nefrumosul se confundă cu neiubitul, cu nesimpaticul]. ║ n. 1. fapta de a urî: a face cuiva de urît; 2. ceea ce este urît; 3. fig. plictiseală: îl mănâncă urîtul Cr.

urît și (vechĭ) urít, -ă adj. (part. d. urăsc. D. rom. vine rut. urýinyi). Lipsit de frumuseță, care nu place ochilor, urechilor saŭ nasuluĭ: femeĭe, față, casă, țară urîtă; cîntec, miros urît. Posomorît, ploĭos: timp urît. Antipatic, neĭubit: urît de toțĭ. Reprobabil, nedemn: fapte urîte. A-țĭ fi urît, a te plictisi: mĭ-e urît nelucrînd. S. n. fără pl. Plictiseală: mor de urît nelucrînd. Vechĭ. Ură. Adv. În mod urît: a scrie urît.

urât² s. n.

urât² s. n.

urât s. n.

URÂT s. v. aversiune, dezgust, greață, îngrețoșare, oroare, repulsie, scârbă, silă.

URÂT adj., s. 1. adj. (arg.) nasol. (Ce fată ~!) 2. adj. diform, hidos, hâd, monstruos, pocit, respingător, schimonosit, slut, strâmb, (pop. și fam.) bocciu, scălâmb, scălâmbăiat, (reg.) pâcleș, (Mold.) balcâz, (Mold. și Transilv.) pogan, (înv.) grozav, (fam.) șui. (O ființă ~.) 3. adj. deformat, desfigurat, pocit, schimonosit, slut, sluțit, strâmb, strâmbat, urâțit, (reg.) stropșit, zgâmboit, (Mold.) șonțit. (O față ~ din cauza...) 4. adj. v. inestetic. 5. adj. v. înnorat. 6. adj. v. mizerabil. 7. adj. v. nefavorabil. 8. adj. v. neplăcut. 9. adj. defavorabil, nefavorabil, neplăcut, prost, rău. (A făcut o impresie ~.) 10. adj. v. condamnabil. 11. s. v. plictiseală.

URÎT adj., s. 1. adj. (arg.) nasol. (Ce fată ~!) 2. adj. diform, hidos, hîd, monstruos, pocit, respingător, schimonosit, slut, strîmb, (pop. și fam.) bocciu, scălîmb, scălîmbăiat, (reg.) pîcleș, (Mold.) balcîz, (Mold. și Transilv.) pogan, (înv.) grozav, (fam.) șui. (O ființă ~.) 3. adj. deformat, desfigurat, pocit, schimonosit, slut, sluțit, strîmb, strîmbat, urîțit, (reg.) stropșit, zgîmboit, (Mold.) șonțit. (O față ~ din cauza...) 4. adj. inestetic. (Un aspect ~.) 5. adj. închis, înnegurat, înnorat, întunecat, întunecos, mohorît, neguros, noros, pîclos, plumbuit, plumburiu, posomorît, (înv.) ponegrit. (Un cer ~ de noiembrie.) 6. adj. mizerabil, păcătos, rău, ticălos. (Era o noapte ~ de toamnă.) 7. adj. defavorabil, nefavorabil, nepotrivit, neprielnic, prost, rău, (înv. și pop.) nepriincios, (înv.) nepriitor. (Întrecerea a avut loc pe o vreme ~.) 8. adj. dezagreabil, dezgustător, displăcut, dizgrațios, grețos, greu, infect, împuțit, neplăcut, nesuferit, puturos, rău, respingător, scîrbos, rău-mirositor, (livr.) fetid, miasmatic, pestilențial, repugnant, repulsiv, (înv. și pop.) scîrnav, (înv.) scîrbavnic, scîrbelnic. (Un miros ~.) 9. adj. defavorabil, nefavorabil, neplăcut, prost, rău. (A făcut o ~ impresie.) 10. adj. blamabil, condamnabil, criticabil, neîngăduit, neonorabil, nepermis, regretabil, reprobabil, rușinos, vinovat, (livr.) reprehensibil, (înv.) ocarnic, ocărîtor, rușinător. (O faptă ~.) 11. s. plictiseală, (rar) anosteală, (pop. și fam.) lehamite, (reg.) zălezeală, (înv. și fam.) plictis, sastisire, (înv.) plicsis, stenahorie. (Simțea un ~ de moarte.)

urît s. v. AVERSIUNE. DEZGUST. GREAȚĂ. ÎNGREȚOȘARE. OROARE. REPULSIE. SCÎRBĂ. SILĂ.

a face urât expr. 1. a se comporta ca un nebun, a da semne de sminteală. 2. a face scandal.

a ține de urât (cuiva) expr. a însoți sau a sta cu cineva, pentru ca acesta să nu se plicitisească; a ține companie (cuiva).

a-și face de urât expr. a avea un comportament supărător.