veșmânt sn [At: PSALT. HUR. 17^v/9 / V: vestm~, (rar) ~ștm~ (Pl și: înv, ~uri), (înv) ~ment, vestment, (reg) vesm~ (Pl și: vesmânturi), vism~, voș~ / Pl: ~minte, (îrg) ~uri, (înv) ~mente / E: ml vestimentum] 1 Obict de îmbrăcăminte Si: (înv) vestiment (1). 2 (Mpl) Totalitatea obiectelor care formează îmbrăcămintea unei persoane (1). 3 (Rar; îe) A se îmbrăca cu ~ul lui Hristos A se călugări. 4 (Mpl) Odăjdii. 5 (Mpl; urmat de determinări care arată felul) Îmbrăcăminte caracteristică unui popor, unei regiuni, unei epoci etc. Si: costum (1), port². 6 (Arg) Redingotă. 7 (Fig) Ceea ce protejează (ca un obiect de îmbrăcăminte). 8 (Fig) Aspect exterior. 9 (Fig) Aparență (4).

VEȘMÂNT ~inte n. pop. 1) Obiect de îmbrăcăminte; haină; strai. 2) la pl. Totalitate de piese vestimentare care acoperă corpul omului; îmbrăcăminte; vestimentație. /<lat. vestimentum

veșmânt n. 1. haină; fig. cuvântul e veșmântul cugetării; 2. pl. odăjdii. [Lat. VESTIMENTUM].

VESTMÂNT s. n. v. veșmânt.

văjmânt sn vz veșmânt

vesmânt sn vz veșmânt

vestmânt sn vz veșmânt

vestment sn vz veșmânt

veșment sn vz veșmânt

veștmânt sn vz veșmânt

vismânt sn vz veșmânt

voșmânt sn vz veșmânt

vesmînt s.n. v. veșmînt.

vestmînt s.n. v. veșmînt.

veșmînt s.n. 1 Nume generic pentru un obiect de îmbrăcăminte; (la pl.) totalitatea obiectelor care formează îmbrăcămintea unei persoane. Avea veșmintele murdare, ochii înroșiți și privirea cruntă. ◊ Expr. A îmbrăca (sau a se îmbrăca cu) veșmîntul lui Hristos = a se călugări. ◊ Compar. Norii se întind ca un veșmînt (ALEX.). ◊ Analog. Muntele... se înfățișează în strălucitu-i veșmînt de brazi (IORGA). ♦ Spec. (bis.; la pl.) Odăjdii. 2 Fig. Ceea ce acoperă, învelește, protejează etc. (ca un veșmînt); aspect, manifestare exterioară; (ceea ce este) aparență. Veșmîntul prestigios al artei (OPR.). • pl. -inte, (înv., reg.) -uri. și veștmînt, vestmînt, vesmînt s. n. /lat. vestīmentum.

veștmînt s.n. v. veșmînt.

VESTMÂNT s. n. v. veșmânt.

VESMÎNT s. n. v. veșmînt.

VEȘMÎNT, veșminte, s. n. Orice obiect de îmbrăcăminte; (la pl.) totalitatea obiectelor care formează îmbrăcămintea cuiva. Călcînd peste cioburi de sticlă, tinichele și resturi de veșminte. ARDELEANU, D. 177. Strălucitele-i veșminte le aruncă el de groază. ALEXANDRESCU, M. 22. Bine-i stă mîndrei gătată Cu veșminte de la șatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 424. ◊ Fig. Munții care înconjurau Azuga purtau veșmîntul verde sau alb. PAS, L. II 156. Cerul și-a schimbat veșmîntul. Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, B. 20. – Variante: veștmînt (SADOVEANU, O. III 216, EMINESCU, O. I 226, ALEXANDRESCU, P. 135), vestmînt (C. PETRESCU, C. V. 238, COȘBUC, P. I 112, CARAGIALE, O. III 92), vesmînt (DUMITRIU, N. 6) s. n.

VEȘTMÎNT s. n. V. vesmînt.

VEȘTMÎNT s. n. v. veșmînt.

veșmînt n., pl. inte, vechĭ și urĭ (lat. vestimentum, supt infl. vechĭuluĭ învăsc, a învește, a îmbrăca). Vechĭ. Haĭnă. Azĭ. Haĭnă preuțească în oficiŭ (odăjdiĭ). Fig. Zăpada e veșmîntu ĭerniĭ, frunza a veșmîntu codruluĭ. – Vechĭ și vă-.

veșmânt s. n., pl. veșminte

veșmânt s. n., pl. veșminte

veșmânt s. n., pl. veșminte

veșmânt, -minte.

veșmînt

VEȘMÂNT s. 1. v. haină. 2. (BIS.; la pl.) odăjdii (pl.), (înv.) ornate (pl.). (Preotul s-a îmbrăcat în ~inte.)

VEȘMÎNT s. 1. haină, îmbrăcăminte, strai, (pop. și fam.) buleandră, țoală, (reg.) rufă, (Transilv. și Maram.) halub, (depr.) hanță. (Era fără ~ pe trup.) 2. (BIS.; la pl.) odăjdii (pl.), (înv.) ornate (pl.). (Preotul s-a îmbrăcat în ~.)

veșmînt (-minte), s. n. – Îmbrăcăminte, odăjdii. – Var. veștmînt, vestmînt. – Mr. visminte, veștemintu, megl. vișmint. Lat. vestῑmentum (Pușcariu 1878; REW 9281), cf. it. vestimento, prov. vestiment, fr. vêtement, cat., sp., port. vestimenta. Prezența lui ș se datorează probabil unei faze intermediare *veștimînt (după Pușcariu, unei contaminări cu învește). – Der. veș(t)mîntărie, s. f. (odaie sau dulap pentru odăjdii, în biserici); înveș(t)mînta, vb. (a îmbrăca).