VÂLCEA, -ICĂ, vâlcele, s. f. 1. Vale îngustă și puțin adâncă, cu fundul aproape plat și cu versantele în pantă ușoară; vâlcică. 2. Pârâu mic de-a lungul unei vâlcele (1). – Lat. *vallicella (= vallicula). – Vâlcică cu schimbare de suf.

vâlcea [At: (a. 1519) MIHĂILĂ, D. / V: (îvp) văl~, (reg) vălceauă, ~oă, ~uă / Pl: ~ele / E: ml *vallicella (=vallicula) cf vălicică] 1 sf Vale² (1) îngustă și puțin adâncă, cu fundul aproape plat și cu versantele în pantă ușoară Si: vâlcică (1), (pop) vâlcel (1). 2 sf (Pex) Regiune de șes care se află sub nivelul ținuturilor din jur Si: vâlcică (2). 3 sf (Pex) Drum care străbate o depresiune (1) Si: vâlcică (3). 4 sf (Reg) Prăpastie. 5 sf (Îvp) Apă curgătoare (de mici dimensiuni) Si: vâlcică (5), (pop) vâlcel (2). 6 sf Albia unei ape curgătoare (de mici dimensiuni) Si: vâlcică (6), (pop) vâlcel (3). 7 av (Fig) În cantitate mare, ca un șuvoi. 8 sf Pârâul morii.

VÂLCEA, vâlcele, s. f. 1. Vale îngustă și puțin adâncă, cu fundul aproape plat și cu versantele în pantă ușoară; vâlcică. 2. Pârâu mic de-a lungul unei vâlcele (1). – Lat. *vallicella (= vallicula).

VÂLCEA ~ele f. Vale mică, îngustă, cu fundul aproape plat. [Art. vâlceaua; G.-D. vâlcelei; Var. vâlcică] /<lat. vallicella

vălcea sf vz vâlcea

vălceauă sf vz vâlcea

vălcică sf vz vâlcea

vâlceaoă sf vz vâlcea

vâlceauă sf vz vâlcea

vâlcică [At: (a. 1800) GCR II, 173/33 / V: văl~ / Pl: ~ele / E: vâlcea + -ică] 1-3 Vâlcea (1-3). 4 sf (Reg) Prăpastie. 5-6 sf Vâlcea (5-6). 7 av (Fig) În cantitate mare, ca un șuvoi. 8 sf Pârâul morii.

vîlcea s.f. 1 (geomorf.) Vale mică, îngustă și puțin adîncă, cu fundul aproape plat, slab înclinat, cu versanții în pantă ușoară, fără scurgere permanentă; vîlcică. Coborîră o vîlcea și apucară la dreapta pe un drumeag tivit pe o parte și pe alta cu rugi de răsură (VOIC.). 2 Pîrîu mic de-a lungul unei văi înguste. Se auzi deslușit șuierul pîrîului din preajma peșterii, în vîlcea (SADOV.). • pl. -ele. și vălcea s.f. /lat. *vallicella = vallicŭla, -ae.

vîlcică s.f. Vîlcea. • pl. -ele. /vîlc[ea] + -ică.

VÂLCICĂ, vâlcele, s. f. Vâlcea. – Vâlcea + suf. -ică.

VĂLCEA s. f. v. vîlcea.

VĂLCICĂ s. f. v. vîlcică.

VÎLCEA, -ICĂ, vîlcele, s. f. (Și în formele vălcea, vălcică) 1. Vale îngustă și puțin adîncă, cu versantele în pantă ușoară și, de obicei, consolidate prin vegetație. Cum mergea pe marginea unei vîlcele, iepurașul se opri o clipă să se odihnească. GÎRLEANU, L. 19. Pentru fiecare fîntînă, pîrău, vilcică, dumbravă și alte locuri drăgălașe ce lăsam în urmă-ne, scoteam cîte un suspin adînc din piepturile noastră. CREANGĂ, A. 124. Voinicele, Să te-ntreci cu rîndunele Peste dealuri și vîlcele. ALECSANDRI, P. A. 36. Pîrău mic de-a lungul unei văi. Dare-ar dumnezeu o ploaie Să se facă tot șiroaie, Să crească vîlcelele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 222. – Variantă: vălcea, -ică s. f.

vălceà f. vale mică între două dealuri. [Lat. *VALLICELLA = VALLICULA].

vălceá, vîlceá și -cícă f., pl. ele (lat. *vallĭcella îld. vallicula, dim. d. vallis, vale; it. vallicella, pv. vaucel, sp. vallecillo, vallecico. Cp. cu ulcea). Vale mică, văĭoagă.

vîlceá, V. vălcea.

!vâlcea s. f., art. vâlceaua, g.-d. art. vâlcelei; pl. vâlcele

vâlcea / vâlcică s. f., art. vâlceaua / vâlcica, g.-d. art. vâlcelei; pl. vâlcele, art. vâlcelele

vâlcea / vâlcică s.f., art. vâlceaua / vâlcica, g.-d. art. vâlcelei; pl. vâlcele

vâlcea, -cele.

vâlcică v. vâlcea

vîlcea

VÂLCEA s. (GEOGR.) vâlcică. (O ~ puțin adâncă.)

VÂLCICĂ s. (GEOGR.) vâlcea. (O ~ puțin adâncă.)

VÎLCEA s. (GEOGR.) vîlcică. (O ~ puțin adîncă.)

VÎLCICĂ s. (GEOGR.) vîlcea. (O ~ puțin adîncă.)

POPESCU-VÂLCEA, Gheorghe (1912-1998, n. Copăceni, jud. Vâlcea), teolog și istoric de artă român. Profesor și director la Școala Normală de învățători „Ștefan Velovan” din Craiova. Lucrări privind arta și pictura creștină („Simbolul crucii în gândirea și arta creștină”, „Considerații asupra artei bizantine”, „Miniatura românească”, „Cărțile populare miniate și ornate”). Versuri („Cuvinte din temniță”). Închis de autoritățile comuniste (1948-1964), pentru inițierea mișcării de rezistență „Vlad Țepeș” (1947).

RÂBNICUL DE VÂLCEA v. Râmnicu Vâlcea (2).

RÂMNICU VÂLCEA 1. Lac de acumulare realizat pe cursul inf. al râului Olt, la N de municipiul omonim, dat în folosință în 1974, ale cărui ape pun în mișcare turbinele hidrocentralei de aici. Supr.: 319 ha; vol.: 19,04 mil. m³. 2. Municipiu în partea central-sudică a României, reșed. jud. Vâlcea, situat pe dr. râului Olt, în partea de E a Subcarpaților Vâlcii, la poalele dealurilor Capela, Gurnoaia și Purcăreț, la 16 km aval de ieșirea Oltului din defileul Cozia; 111.701 loc. (2005). Stație de c. f., inaugurată la 20 iun. 1887. Nod rutier. Hidrocentrală (46 MW), intrată în funcțiune în 1974. Termocentrală. Constr. de utilaj chimic și de motoare electrice cu putere mică. Combinat chimic (sodă caustică și calcinată, mase plastice, insecticide, rășini sintetice ș.a.) dat în folosință în 1973; combinat de industrializare a lemnului (mobilă, placaje, furnire, plăci aglomerate din lemn/PAL, panel). Fabrici de pielărie și încălțăminte, de cărămizi, confecții, țesături și produse alim. (conserve de legume și fructe, preparate din carne și lapte, gemuri și dulcețuri, băuturi, panificație etc.). Tipografie. Muzeu județean de istorie (1951 pe baza unei colecții întemeiată în 1921 de Esmeralda Căpleanu, reorganizat în 1981-1982); muzee de etnografie, de arhitectură populară vâlceană și de artă medievală și modernă (icoane, argintărie, mobilier, lucrări aparținând artiștilor plastici români ș.a.). Biblioteca județeană „Antim Ivireanul” (1935). Filarmonica de stat „Ion Dumitrescu” (30 nov. 1995), Teatrul de stat „Anton Pann” (1990), parcul Zăvoi (13 ha) amenajat în timpul domniei lui Barbu Știrbei (1849-1853), în care s-a cântat pentru prima dată (la 29 iul. 1848) imnul revoluționar „Deșteaptă-te, române!”. La R.V. are loc anual (din 1968, în luna iul.) Festivalul internațional de folclor „Cântecele Oltului”, precum și Târgul de artă populară (în luna aug., din 1968). În arealul localității componente Stolniceni au fost descoperite (1962-1967) vestigiile unui castru roman de zid (60 x 50 m) și ale unei așezări civile cu nume dacic (Buridava), datând din sec. 2-3, care a durat până în sec. 6. R.V. apare menționat documentar în 1370 ca reșed. domnească a lui Vladislav I (Vlaicu Vodă), an în care el a înființat aici a doua mitropolie, numită Noul Severin și transformată în 1497 în Episcopia Râmnicului și a Noul Severin de către domnul Radu cel Mare. La 4 sept. 1389, R.V. este declarat oraș de către Mircea cel Bătrân. În diferite acte de cancelarie, cronici sau hărți din Evul Mediu, localitatea apare înscrisă cu felurite denumiri: Noul Severin, Târgu Râmnicului, Râmnicu de Susu, Râmnicu pe Olt, Râbnicul de Vâlcea, iar într-un hrisov din 1533, domnul Vlad Vintilă amintește de orașul Râmnic. La jumătatea sec. 16, în oraș a fost construită o Curte Domnească, întărită cu turnuri de apărare, unde și-a avut reședința domnul Pătrașcu cel Bun (1554-1557). În 1705, Constantin Brâncoveanu a instalat la R.V., pe lângă Episcopie, o tiparniță, în fruntea căreia l-a adus pe marele cărturar Antim Ivireanul. La această tiparniță a apărut mai târziu (în 1787) cea dintâi Gramatică tipărită în limba română, întocmită de Ienăchiță Văcărescu. În timpul Războaielor turco-austriece din 1738 și 1788, orașul a fost distrus aproape în întregime de incendii, fiind refăcut de fiecare dată. După o lungă perioadă de stagnare, R.V. se dezvoltă intens după 1950. Declarat municipiu la 17 febr. 1968, când devine și reșed. jud. Vâlcea. Monumente: biserica Episcopiei Râmnicului cu hramul Sf. Nicolae, ctitorie din 1504 a domnului Radu cel Mare, rezidită, de fiecare dată, după câteva incendii, respectiv în anii 1677-1680, 1735, 1847 și 1850-1856 (în această ultimă perioadă biserica a fost pictată de Gheorghe Tattarescu). În această biserică a fost ucis, la 2 ian. 1529, domnul Radu de la Afumați, împreună cu fiul său Vlad, că către postelnicul Drăgan și vornicul Neagoe, la îndemnul boierilor Craiovești, ca urmare a faptului că Radu de la Afumați a încercat să schimbe politica de supunere față de Imperiul Otoman; bisericile Buna Vestire (construită în timpul primei domnii a lui Mircea Ciobanul, 1545-1552, incendiată de turci în 1736 și 1739 și refăcută în 1747 de logofătul Radu Râmniceanu), Cuvioasa Parascheva (ctitorie din 1557 a domnului Pătrașcu cel Bun, terminată în 1587 de fiul său, Mihai Viteazul, și sfințită în 1593; restaurată în 1790, 1831-1840, 1879-1889 și după 1980), Sf. Gheorghe (ante 1636, refăcută în 1737-1738), Sfinții Voievozi (1677-1680), Adormirea Maicii Domnului (Biserica bolniței, 1746), Sf. Anton (1723), Sfinții Arhangheli Mihail și Gravriil (1725), Duminica Tuturor Sfinților (1762-1765, cu picturi murale interioare din 1778 și pridvor sculptat în stil brâncovenesc ș.a.); casa în care a locuit Anton Pann, construită în sec. 18, în stilul arhitecturii populare vâlcene, cu foișor deschis, sprijinit pe stâlpi de stejar, sculptați; clădirile fostului Tribunal județean (1900), ale liceului „Nicolae Bălcescu” (fost „Alexandru Lahovari”), construit în anii 1907-1913, după planurile arhitectului Nicolae Ghika-Budești, și clădirea Muzeului de Artă, operă din 1940 a arhitectului Gheorghe Simotta; casa lui Gheorghe Tattarescu (1909), statuia lui Mircea cel Bătrân ș.a.