încăierare sf [At: ODOBESCU, S. III, 124 / Pl: ~rări / E: încăiera] 1 Începere a unei bătăi Si: încăierat¹ (1), (var) încăierătură (1). 2 Începere a unei lupte Si: încăierat¹ (2), (var) încăierătură (2). 3 Batere a cuiva Si: încăierat¹ (3), (var) încăierătură (3). 4 (Ccr) Bătaie. 5 Luptă. 6 (Rar) Hărțuială.

ÎNCĂIERARE, încăierări, s. f. Acțiunea de a se încăiera; bătaie, ciocnire. În fiecare zi aveam încăierări de avantposturi. CAMIL PETRESCU, U. N. 314. Soarele ieșise dintre nouri, se înălțase sus și privea aprins la încăierarea oamenilor. REBREANU, N. 61. Vede jos încăierarea luptătorilor voinici, Un amestec orb ca-n cuibul răscolitelor furnici. COȘBUC, P. II 45.

ÎNCĂIERARE ~ări f. 1) v. A ÎNCĂIERA și A SE ÎNCĂIERA. 2) Bătaie îndârjită între două sau mai multe persoane. ~ între tabere dușmane. /v. a (se) încăiera

încăierare s. f., g.-d. art. încăierării; pl. încăierări

încăierare s. f., g.-d. art. încăierării; pl. încăierări

încăierare s. f., g.-d. art. încăierării, pl. încăierări

ÎNCĂIERARE s. 1. v. bătaie. 2. harță, hărțuială, hărțuire. (O ~ în joacă.) 3. încleștare. (~ lor la luptă.) 4. înfruntare, (înv. și reg.) război, (fig.) ciocnire. (~ între unități armate dușmane.)

ÎNCĂIERARE s. 1. bătaie, luptă, (rar) încaier, încăierătură, (reg.) încăierat, (fam.) tăvăleală, trînteală. (~ dintre ei n-a durat mult.) 2. harță, hărțuială, hărțuire. (O ~ în joacă.) 3. încleștare. (~ lor la luptă.) 4. înfruntare, (înv. și reg.) război, (fig.) ciocnire. (~ între unități armate dușmane.)