șmecher, ~ă [At: ISPIRESCU, U. 125 / V: (reg) jm~, sm~ (A și: ~cher), smicher, șmicher, zm~ smf, a, (arg; forme prescurtate) șme, șmec (Pl: șmeci) sm / A și: (reg) ~cher / Pl: ~i, ~e / E: ger Schmecker „persoană cu gust rafinat”] 1-2 smf, a (Persoană) care știe să iasă din încurcături Si: abil, dezghețat (7), isteț, șiret³ (4), (fam) șmecheros (1). 3-4 smf, a (Persoană) care nu poate fi păcălită Si: abil, dezghețat (5), isteț, (fam) șmecheros (2). 5-6 smf, a (Dep) (Persoană) care se pricepe la trucuri, la viclenii Si: (fam) șmecheros (3), (arg) șpilăr (1-2). 7 sm (Fam) Tânăr care caută să se remarce ca om de spirit prin manifestări ostentative (și impertinente), menite să epateze (și să scandalizeze) pe cei din jur. 8-10 sm (Arg; îlav) A la șme Ca șmecherii (1, 5, 7).

șmecher a. și m. foarte șiret: mai șmecheri decât cărturarii cei vechi ISP. [Cf. nemț. SCHMECKER, care cearcă băuturile].

șmécher m. (germ. schmecker, om cu gust fin, d. schmecken. Cp. cu savant). Fam. Șiret, priceput. Șarlatan. V. măĭestru.

șme sm vz șmecher

șmec sm vz șmecher

șmicher, ~ă smf, a vz șmecher

șmecher adj. m., s. m., pl. șmecheri; adj. f., s. f. șmecheră, pl. șmechere

șmecher adj. m., s. m., pl. șmecheri; adj. f., s. f. șmecheră, pl. șmechere

șmecher adj. m., s. m., pl. șmecheri; f. sg. șmecheră, pl. șmechere

șmecher TDRG constată: „concordă din punctul de vedere fonetic cu germ. Schmecker”. CADE pornește, evident greșit, de la germ. Schmeichler, refăcut după germ. Schmecker DU, de la germ. Schmecker „om care încearcă băuturile” mai curînd ar trebui să avem în vedere înțelesul „om căruia îi plac mîncările fine”, cum propune Scriban. Cuvîntul există și în bulgărește, exact sub aceeași formă, cu numeroase derivate ca шмeкepuя, шмекерлък, iar PCБKE îl consideră provenit din germană. Mi se pare însă exclus ca cele două limbi vecine, româna și bulgara, să fi împrumutat independent una de alta acest cuvînt cu exact aceeași forma și același înțeles. Poziția geografica ar indica româna ca intermediar între germană și bulgară (poate totuși situația contrară ne întîmpină la șperț, vezi ER, p. 151-152). În favoarea românei vorbește încă un element: româna a cunoscut un cuvînt teșmec, „înșelătorie”, de origine turcă singurul care îl inserează și care dă și etimologia este Scriban (copiat de DLrM). Este însă cunoscut teșmecherie (La exemplele din Alecsandri, citate de Tiktin, trebuie adăugat unul din Matei Millo, Baba Hîrca, la Al. Niculescu, Primii noștri dramaturgi, p. 374). Singurul care încearcă o explicație este iarăși Scriban, care socotește că teșmecherie ar fi derivat din teșmec sub influența lui șmecherie. Mi se pare mult mai probabil contrariul: teșmecherie, care e mai vechi, derivat de la teșmec, a devenit într-un fel oarecare șmecherie, sau, în cel mai bun caz, a avut influență asupra lui șmecherie dacă acesta e de origine germană. Ar însemna în primul rînd că șmecher e derivat regresiv din șmecherie, iar în al doilea rînd că bulgara, care nu pare să cunoască pe teșmec, a luat pe шмекер din românește.

șmecher, șmecheri s. m. 1. v. șme. 2. (deț.) homosexual activ. 3. om glumeț și descurcăreț.

a vorbi la asuceală / la caterincă / la ciorănie / la derută / la mișto / la șme / la șmecherie / la ușcheală expr. (intl.) a lua peste picior; a vorbi argotic.

șme s. invar. (intl.) delincvent, infractor.

șmecher cu legitimație expr. (intl.) infractor temut / cu antecendente penale.

taxă de șmecher expr. (intl.) taxă de protecție pe care o percep diferite bande de infractori patronilor de magazine sau localuri publice.