ALBASTRU, -Ă, albaștri, -stre, adj., s. n. 1. Adj. Care are culoarea cerului senin. ♦ Fig. Melancolic, trist, sumbru. ◊ Expr. Inimă-albastră = a) suflet trist, p. ext. tristețe, jale; b) necaz, mânie, furie. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. (Fam.) E (cam) albastru = e (cam) rău, (cam) neplăcut, situația e (cam) dificilă. 2. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată între verde și indigo; culoarea descrisă mai sus; albăstreală, albăstrime. ◊ Albastru de metilen = colorant albastru (1) folosit în vopsitorie, în lucrări de biologie și în medicină. Albastru de Prusia (sau de Berlin) = ferocianură de fier folosită ca pigment albastru (1). ◊ Compuse: albastru-azuriu = albastru (1) cu nuanțe azurii; albastru-deschis = albastru (1) mai puțin intens. – Lat. albaster (albus).

albastru, ~ă [At: (a. 1588), CUV. D. BĂTR. I, 199 / Pl: ~aștri, -re / E: ml *albaster, -tra, -trum] 1 a Care are culoarea cerului senin. 2 a A cincea culoare din spectrul solar Cf azuriu, sineliu. 3 a (Îe) Cu sânge ~ De neam nobil. 4 a (D. cer, zare etc.) Senin. 5 a (Îvp) Cu luciu albăstrui. 6 a (Fig) Trist. 7 a Sumbru. 8 a (Îs) Inimă ~ ă Suflet trist. 9 a (Pex; îas) Jale. 10 a (Îs) Cântece de inimă ~ă Cântece melancolice de dragoste. 11-12 a, av (Fam) Nefavorabil. 13 sn Culoarea albastră Si: albăstreală, albăstrime 14 sf (Bot; reg; lpl) Albăstrițe (Centaurea cyanus) 15 sf (Fig; iuz; lpl) Haine orășenești Si: (iuz) albăstrân. 16 a (Fam; îe) E (cam) ~ Situația e cam dificilă. 17 sn (Îs) ~ de metilen Colorant albastru întrebuințat în vopsitorie, în lucrări de biologie și în medicină. 18 sn (Îs) ~ de Prusia (sau de Berlin) Ferocianură de fier folosită ca pigment albastru (1).

ALBASTRU, -Ă, albaștri, -stre, adj., s. n. 1. Adj. Care are culoarea cerului senin. ♦ Fig. Melancolic, trist, sumbru. ◊ Expr. Inimă-albastră = a) suflet trist, p. ext. tristețe, jale; b) necaz, mânie, furie. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. (Fam.) E (cam) albastru = e (cam) rău, (cam) neplăcut, situația e (cam) dificilă. 2. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată între verde și indigo; culoarea descrisă mai sus; albăstreală, albăstrime. ◊ Albastru de metilen = colorant albastru (1) întrebuințat în vopsitorie, în lucrări de biologie și în medicină. Albastru de Prusia (sau de Berlin) = ferocianură de fier folosită ca pigment albastru. – Lat. albaster (< albus).

ALBASTRU¹ s. n. 1. Culoare albastră (a cincea din spectrul solar, între violet și verde). O stea se desprinse și picură în albastrul nopții. C. PETRESCU, S. 188. În văzduh e-atît albastru! În senin e-atîta soare! IOSIF, PATR. 25. ♦ (Poetic) Cer senin, albăstriu. Cea dintîi rîndunică, venită de departe, tăie albastrul ca o săgeată. GÎRLEANU, L. 40. 2. (În expr.) Albastru de metilen = materie colorantă albastră, solubilă în apă, întrebuințată în experiențele de biologie și ca medicament dezinfectant al amigdalelor.

ALBASTRU¹ s. n. Culoare albastră. – Lat. *albastrum.

ALBASTRU¹ n. 1) Culoare a spectrului solar care se află între violet și verde, având nuanța cerului senin. 2) Colorant cu această culoare. Verdele se obține combinând ~ cu galben. [Sil. -bas-tru] /<lat. albaster

albastru a. 1. de fața cerului senin; 2. fig. trist, melancolic (v. inimă); 3. imaginar: vremile aurite ce mitele albastre ni le șoptesc ades EM. (cf. fr. contes bleus). [Formațiune românească din alb cu ajutorul sufixului astru, lit. care bate în alb, în opozițiune cu vânăt]. ║ f. pl. albastre, haine de această coloare, îmbrăcăminte burgheză sau nobilă. ║ n. 1. coloarea albastră: albastrul cerului, mării; 2. substanță astfel colorată: albastru de Prusia.

albástru, -ă adj. (lat. albaster, de la albus, alb, ca it. biancastro, albicĭos, d. bianco, alb). De coloarea ceruluĭ senin. Fig. Iron. Inimă albastră, întristată. Pele albastră, astrahan negru, a căruĭ pele bate în albastru (V. bașcaliŭ). S. n. Coloarea albastră: albastru ceruluĭ, măriĭ. Albastru de Prusia, o vopsea albastră închisă.

albastru² s. n., art. albastrul

albastru² s. n., art. albastrul

albastru s. n., art. albastrul, g.-d. art. albastrului

albastru, -ștri.

ALBASTRU adj., s. 1. adj. (Olt.) turchez. (Culoarea ~.) 2. adj. v. senin. 3. s. v. seninătate.

ALBASTRU adj., s. 1. adj. (Olt.) turchez. (Culoarea ~.) 2. adj. clar, curat, limpede, pur, senin, străveziu, (livr.) limpid, (Transilv.) tistaș, (înv.) seninat, seninos, (fig.) spălat. (Cer ~.) 3. s. albăstrime, azur, claritate, limpezime, senin, seninătate, (rar) limpeziș, (înv. și reg.) seninat, (reg.) vineție, (Mold. și Bucov.) sineală, (înv.) senineală. (~ cerului.)

ALBASTRU. Subst. Albastru, culoare albastră; albastrul cerului, vineția cerului; albăstrime, albăstreală, sineală (pop.), albăstriu; azur (livr.), violet, indigo, vînăt, vinețiu. Adj. Albastru, albăstrior (dim.), de culoare albastră, de culoarea cerului (senin), turcoaz (livr.), turchez (pop.), mieriu (reg.), mierior (dim., reg.), albăstrel (dim.), albăstriu, albăstrui; bleumarin, ultramarin; albăstrit, siniliu (pop.), sinilit (reg.), civit (pop.), albastru-închis; vînăt, vinețel (dim.), vîlced (reg.), învinețit, vinețit; vinețiu, livid; violet, viorel (rar), vioriu, violaceu, viorint (rar), mov, liliachiu, lila (livr.), indigo, toporășiu (rar); albastru-deschis, bleu, azuriu, havaiu (înv.). Vb. A se albăstri (fig.), a înălbăstri; a se învineți, a se face vînăt, a vîlcezi (reg.), a învineți. A albăstri, a sinili (reg.).