apropriere sf [At: NEGULICI / P: ~pri-e- / V: (înv) ~iare / Pl: ~eri / E: apropria] 1 (Rar) Însușire a unui lucru străin Si: (înv) apropiație. 2 (În economia politică) Totalitatea mijloacelor de însușire a unor bunuri. 3 (În economia politică; înv; îs) Legea ~rii Legea proprietății private.

APROPRIERE, aproprieri, s. f. Acțiunea de a (-și) apropria ceva. – Pronunțat: -pri-e-.

APROPRIERE, aproprieri, s. f. Acțiunea de a (-și) apropria. [Pr.: -pri-e-]

APROPRIERE s.f. Acțiunea de a(-și) apropria și rezultatul ei. [< apropria].

apropriare sf vz apropriere

*apropriațiúne f. (lat. appropriátio, -ónis). Acțiunea de a-țĭ apropria. – Și -áție, dar ob. -ére.

apropriere (acțiunea de a-și însuși) (desp. a-pro-pri-e-) s. f., g.-d. art. aproprierii; pl. aproprieri

apropriere (acțiunea de a-și însuși) (a-pro-pri-e-) s. f., g.-d. art. aproprierii; pl. aproprieri

apropriere s. f. (sil. -pro-pri-e-), g.-d. art. aproprierii; pl. aproprieri

apropriez (însușesc), -priam 1 imp., -priere inf. s.

APROPRIERE s. atribuire, însușire. (~ unui lucru care nu i se cuvine de drept.)

APROPRIERE s. atribuire, însușire. (~ unui lucru care nu i se cuvine de drept.)