ASERTORIC, -Ă, asertorici, -ce, adj. (Fil.) Care exprimă un fapt real. Judecată asertorică. – Din fr. assertorique.

asertoric, ~ă a [At: MAIORESCU, L. 61 / V: (înv) ~iu / Pl: ~ici, ~ice / E: fr assertorique] (Liv) 1 Asertiv. 2 (Îs) Judecată ~ă Judecată în care se afirmă sau se neagă ceva fără a prezenta dovezi.

ASERTORIC, -Ă, asertorici, -ce, adj. (Fil.) Care are caracterul unei aserțiuni, care exprimă o situație de fapt. Judecată asertorică. – Din fr. assertorique.

ASERTORIC, -Ă, asertorici, -e, adj. Care are caracterul unei aserțiuni. ◊ Judecată asertorică = judecată care exprimă pur și simplu o situație de fapt, fără ideea de necesitate sau de posibilitate. Propoziția «în R.P.R. se găsesc bogate zăcăminte de cărbuni» o este o judecată asertorică.

ASERTORIC, -Ă, asertorici, -e, adj. Care are caracterul unei aserțiuni, care exprimă o situație de fapt. Judecată asertorică. – Fr. assertorique.

ASERTORIC, -Ă adj. (Log.) Care are caracterul unei aserțiuni. ◊ Judecată asertorică = judecată în care se afirmă sau se neagă existența a ceva, care arată o situație de fapt fără a fi dovedită. [< fr. assertorique].

ASERTORIC, -Ă ad. (despre propoziții, judecăți) care enunță simplu ceva; cu caracter asertiv. (< fr. asertorique)

ASERTORIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de aserțiune; propriu aserțiunii. Judecată ~că. /<germ. assertorisch

asertoriu, ~ie a vz asertoric

asertoric (rar) adj. m., pl. asertorici; f. asertorică, pl. asertorice

asertoric (rar) adj. m., pl. asertorici; f. asertorică, pl. asertorice

asertoric adj. m., pl. asertorici; f. sg. asertorică, pl. asertorice

asertoriu adj. m., f. asertorie; pl. m. și f. asertorii