pufăi vi [At: LB / V: (rar) bu~, păfăi, pâhăi, pâhâi, pifăi, pihăi, (reg) pufui, puhăi, puhui / Pzi: pufăi, (înv) ~esc / E: puf¹ + -ăi] 1 (D. oameni și animale) A respira cu zgomot și greu pe nări. 2 (Spc) A pufni (1). 3 (D. oameni) A fuma expulzând fumul cu mici întreruperi zgomotoase, provocate de dezlipirea bruscă a buzelor Si: pufui (2). 4 (Pex) A fuma. 5 (D. lulea) A scoate fum. 6 (Buc; Trs) A sufla în foc. 7 (D. locomotive) A scoate aburi sau fum cu presiune și cu zgomot. 8 (Îvr) A râde pe înfundate. 9 (Ban; Mun; îf pâhâi) A produce un zgomot specific, în timpul fierberii, coacerii etc.

PUFĂI, pufăi, vb. IV. Intranz. 1. A respira greu, a sufla cu zgomot pe nări. Domnul Mihalache pufăie pe nas. PAS, Z. I 154. Caii... ronțăiau cîte-o buruiană și pufăiau cu nările în frunzele uscate de pe jos. VLAHUȚĂ, O. A. III 55. ◊ Tranz. Pufăi printre mustăți un oftat stîngaci și ridicul. DELAVRANCEA, S. 147. ♦ Fig. (Despre locomotive) A evacua aburul cu zgomot. Locomotiva trecu pe lîngă ei, pufăind. MIHALE, O. 296. Trenuri trec în șiruri lungi pe malurile apei, cu locomotivele pufăind și cu sute de capete omenești ivite la ferestre. BOGZA, C. O. 250. 2. A fuma aspirînd și dînd afară fumul cu un zgomot înfundat; a pîcîi. Scoate o țigară din buzunarul flanelei, o aprinde și pufăie. STANCU, D. 313. Grav, cu mustățile rase, în fața unui maldăr de gazete străine mai cît cearșaful, pufăia dintr-o havană. VLAHUȚĂ, O. A. 261 ◊ Tranz. Omul bărbos pufăie tutun. STANCU, D. 521. ♦ (Despre lulea) A scoate fum. S-a umplut de fum casa. Două lulele pufăie. STANCU, D. 103. – Variante: bufăi (POPA, V. 214), pufui, puhui (DELAVRANCEA, S. 96) vb. IV.

A PUFĂI ~iesc intranz. 1) (despre ființe) A respira cu zgomot, suflând brusc și cu putere aerul pe nări; a pufni. 2) (despre fumători) A fuma expirând cu zgomot fumul. ~ din lulea. 3) (despre locomotive) A evacua brusc și cu intermitențe aburul aflat sub presiune, producând zgomot; a face „puf-puf”. /puf + suf. ~ui

pufăì v. a face puf din buze, a sufla fumul bând tutun. [Onomatopee].

púfăĭ saŭ púfuĭ și -ĭésc, a -í (d. puf 2; sîrb. puhati, a sufla. V. pufnesc). Suflu scoțînd fum mult, vorbind de fumătorĭ și locomotive: un tren venea pufăind.

păfăi v vz pufăi

pâhăi v vz pufăi

pâhâi v vz pufăi

pufui v vz pufăi

puhăi⁴ v vz pufăi

puhui v vz pufăi

BUFĂI vb. IV v. pufăi.

PUFUI vb. IV v. pufăi.

PUHUI vb. IV v. pufăi.

PUFUI vb. IV. v. pufăi.

PUHUI vb. IV. v. pufăi.

púfuĭ, V. pufăĭ.

pufăi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. pufăi, 3 pufăie, imperf. 1 pufăiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să pufăi, 3 să pufăie

pufăi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. pufăi, 3 pufăie, imperf. 3 sg. pufăia; conj. prez. 1 și 2 sg. să pufăi, 3 să pufăie

pufăi vb., ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. pufăi, 3 sg. pufăie, imperf. 3 sg. pufăia

pufăi (ind. prez. 1 sg. pufăi, 3 sg. și pl. pufăie)

pufăesc, -făe 3.

PUFĂI vb. v. fuma.

PUFĂI vb. 1. a pâcâi, (reg.) a pâșcâi. (~ din lulea.) 2. v. gâfâi.

pufăi vb. v. FUMA.

PUFĂI vb. 1. a pîcîi, (reg.) a pîșcîi. (~ din lulea.) 2. a gîfîi, a sufla, (reg.) a răsufla. (~ greu după atîta alergătură.)