CANTO s. n. Muzică vocală; cânt, cântare. – Din it. canto.

canto sns [At: DA / E: it canto] Muzică vocală Si: cânt, cântare, cântec.

CANTO s. n. Muzică vocală; cânt, cântare. – Din it. canto.

CANTO s. n. Muzică vocală; cînt, cîntare. Clasa de canto de la conservator.

CANTO s. n. Muzică vocală; cînt, cîntare. – It. canto.

CANTO s.n. Muzică vocală; cînt, cîntare. ♦ Studiul tehnicii și artei vocale. [< it. canto].

CANTO² s. n. muzică vocală. ◊ studiul tehnicii și artei interpretării vocale. (< it. canto)

CANTO n. Piesă muzicală vocală. Clasă de ~. /<it. canto

canto n. 1. muzică care se execută cu vocea; 2. partea melodică a muzicei.

*cánto n. fără pl. (it. canto). Cînt, cîntare. Partea melodică a muziciĭ, în opoz. cu „armonie”.

canto s. n., art. cantoul

canto s. n., art. cantoul

canto s. n.

CANTO s. (MUZ.) cânt. (Clasa de ~.)

CANTO s. (MUZ.) cînt. (Clasa de ~.)

canto (cuv. it. „cântare”), disciplina stăpânirii aparatului vocal în scopul cântării artistice. Istoria c. începe încă din antic., legată de elocință, apoi în ev. med., de polif. vocală. Odată cu apariția operei*, arta cântatului atinge o mare înflorire. După virtuozitatea* cerută de belcanto*, sec. 19 introduce o nouă specie de vocalism bazată pe declamație* și forța expresiei, extinsă de sec. 20 de la Sprechgesang* la efecte vocale de mare varietate. Tehnica emisiei se modifică, apar numeroase teorii întemeiate pe baze anatomo-fiziol. și psih., care introduc și ideea de „specific național” al vocii (1), derivat din caracteristicile limbii. Toate metodele urmăresc echilibrul gestului vocal, egalitatea emisiei, valorificarea timbrului* natural, amplificarea rezonanței și tehnica specifică [atac (1), filaj, dicție etc.]. V. fonație; voce.

canto carnascialesco (canti carnascialeschi) (cuv. it. [carnaʃalesco]), termen generic desemnând cântecele de factură populară care alcătuiesc suportul muzical al carnavalurilor florentine (Carnasciali), manifestări artistice caracteristice sec. 14-16. La originea acestor Carnasciali se află Saturnaliile romane și anticele ritualuri de celebrare a reînnoirii câmpenești ale lunii mai (calendimaggio = „armindeni”). Practicile folclorice toscane cuprind defilări cu măști și costume, care reprezintă pe membrii diferitelor bresle și categorii sociale (producători de ulei, zidari, curelari, morari, pelerini, văduve) și sunt însoțite atât de muzică instr. (fluiere, trp.) cât și de cântecele ale căror versuri evocă personajele amintite. În a doua jumătate a sec. 15, familia de Medici transformă aceste Carnasciali spontane și improvizate în spectacole grandioase, în care artiștii vremii contribuiau la alcătuirea carelor alegorice și a costumelor, la dispunerea grupurilor, la compunerea discursurilor și a versurilor. Cântecele de carnaval sunt piese construite conform principiilor polif. pop. toscane, la trei voci (2) – în același mod cu cântecele de dans, canzoni a ballo – cu un caracter fie grave*, sostenuto*, fie vivace giocoso. Creație acestor c., în general anonimă, s-a pierdut în cea mai mare parte; se păstreză, totuși, numele muzicienilor Alexander Agricola și Alexander Copinus. În cadrul carnavalurilor florentine apar și se cristalizează genurile vocale cultivate de compozitorii sec. 16: lauda*, frottola* și villanella*.