CACIUR, -Ă, caciuri, -e, s. m., adj. (Miel) cu blăniță de culoare neagră pe trunchi și brumărie pe bot, urechi, labe și coadă. [Var.: căciur s. m., adj.] – Et. nec.

caciur, ~ă [At: LB / V: ~cior, ~ciră, ~cir, ~er, ~eră, căcior, căcioară, căc~, căciură / Pl: ~i, ~e / E: ns cf mg czer „cochet”] (Reg) 1-3 smf, a (Oaie sau miel) cu lâna neagră pe trunchi și albă sau brumărie pe bot, urechi, labe și coadă. 4 a (D. piei, blănuri, haine) Pestriț. 5-6 smf, a (Porc) pestriț, cu pete. 7 a (D. lucruri) Vrednic de râs. 8 a (D. oameni) Deosebit de alții.

CACIUR, -Ă, caciuri, -e, s. m., adj. (Miel) cu blăniță de culoare neagră pe trunchi și brumărie pe bot, urechi, labe și coadă. – Et. nec.

CACIUR ~ă (~i, ~e) și substantival (despre miei) Care are blană de culoare neagră pe corp și brumărie pe bot, urechi, coadă și extremitățile picioarelor. [Sil. ca-ciur; Acc. și caciur] /Orig. nec.

CĂCIUR, -Ă, s. m. și f., adj. v. caciur.

cacer, ~ă s vz caciur

cacior, ~ă a vz caciur

cacir sm vz caciur

caciră sf vz caciur

căcior, ~ioară a vz caciur

CACIOR, CĂCIOR adj. 🐑 Cu pete pestrițe în jurul ochilor (vorb. de oi); pestriț: haine ~ FR. -CDR.; pr. ext. (despre o femeie): una era prea cacioră, alta i se părea prea bălțată RET..

cácir și cácĭur, -ă adj. (cp. cu rut. káčur, rățoĭ). Nord. Bălțat (de ex. negru, cu capu alb, spinarea brumărie și picĭoarele pintenoage): oĭ cacĭure. V. breaz.

!caciur (reg.) (desp. -ciur) adj. m., s. m., pl. caciuri; adj. f., s. f. caciură, pl. caciure

caciur/căciur (reg.) (-ciur) adj. m., s. m., pl. caciuri/căciuri; adj. f., s. f. caciură/căciură, pl. caciure/căciure

caciur/căciur adj. m., s. m. (sil. -ciur), pl. caciuri/căciuri; f. sg. caciură/căciură, pl. caciure/căciure

căciur v. caciur

căciur v. caciur

căcior (căcioară), adj. – 1. (Oaie) cu pete albe în jurul ochilor. – 2. Pătat, stropit. – 3. Absurd, extravagant. Origine necunoscută. Este foarte probabil legat direct de căciulă, ceea ce se explică prin ideea de cap acoperit, care sugerează amplasarea petelor albe. Sensul 3 se datorează particularităților animalelor de acest fel, cf. breaz. După Cihac, II, 36, provine din mag. kacer „cochet, prost”; Scriban semnalează o asemănare, pur întîmplătoare, cu rut. kačur „rață”. – Der. căciorie, s. f. (extravaganță, unicitate); căciori, vb. (a păta; a umple de noroi).

cacior (caciur), -ă, caciori, -e, adj. (înv.; reg.) 1. (despre oi, cai și porci) alb-negru, cu pete, pestriț. 2. (despre lucruri și oameni) absurd, deșănțat, neîntemeiat, vrednic de râs.