deci² c [At: COD. VOR.² 1²/9 / V: deaci, deacii / E: de⁴ + aci] Exprimă un raport de coordonare conclusivă, arătând: 1 Concluzia logică a unei premise Gândesc, deci exist. 2 Concluzia unui raționament Muncesc, deci câștig. 3 Consecința unui fapt Ai greșit, deci ești pedepsit. 4 Reluarea unei narațiuni întrerupte Deci au început lupta.

DECI conj. (Conclusiv) Prin urmare, în consecință, așa fiind, drept care. Își adusă aminte că făgăduisă a răpi pe fata Genarului... Deci se porni. EMINESCU, N. 17. ◊ (Uneori precedat de «iată») Iată deci, domnilor, că sfatul nostru s-a luminat. SADOVEANU, D. P. 35. Iată deci cum legea asigurării celor ce cad jertfă muncii este o simplă minciună, ca și toate legile burgheziei. SAHIA, N. 36. ◊ (Așezat în mijlocul propoziției) Porni deci o hărmălaie; cum dracul să se ducă ei în linia întîia? CAMILAR, N. I 383. Era deci încă o dată nevoie de un spirit critic. IBRĂILEANU, SP. CR. 21. Își aduse aminte de vitejiile tatălui său din tinerețe și calul său. Se duse deci în grajd. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Învechit, urmat de «dar(ă)») Deci dară, zise popa, tu femeie să te culci. SBIERA, P. 19. Deci dar în deșert te lauzi. CONACHI, P. 293.

DECI¹ conj. (introduce propoziții care exprimă o condiție) Așadar; prin urmare; în consecință. /de + aici

DECI² adv. Înseamnă că; prin urmare; așadar; adică. /de + aici

deci conj. arată concluziunea (mai vârtos în stilul judecătoresc): așa dar, prin urmare [Lit. de aici, adică din cele zise până aci].║ n. partea unei sentințe conținând rezoluțiunea juridică.

decĭ conj. concluzivă (d. de și icĭ). Așa dar, pin urmare, vrea să zică: cuget: decĭ exist saŭ cuget, decĭ exist (O vorbă a luĭ Decartes).

deci conjcț.

DECI conj. v. așadar.

DECI conj. așadar, dar, (livr.) or. (Să spunem ~ lucrurilor pe nume.)

COGITO, ERGO SUM (lat.) gândesc, deci (sunt) exist – Decartes, „Principia philosophiae”, IV. Celebră teză care exprimă, în formă concentrată, caracterul antidogmatic și raționalist al filozofiei carteziene, proclamând totodată drept adevăr indubitabil – dovadă a existenței – gândirea.

DUBITO, ERGO COGITO (lat.) mă îndoiesc, deci cuget – V. Cogito, ergo sum.

JE PENSE, DONC JE SUIS (fr.) gândesc, deci exist – Descartes, „Discours de la méthode”, IV, V. și Cogito, ergo sum.

Cogito, ergo sum (lat. „Cuget, deci exist”) – Autorul acestei vestite axiome este filozoful francez René Descartes. Ea apare în latinește, deoarece, pe vremea aceea, savanții își scriau lucrările în limba latină. Însuși Descartes își latinizase numele semnînd Cartesius (prin termenul „cartezianism” se înțelege sistemul filozofic al lui Descartes). În lucrarea sa, intitulată Discurs asupra metodei (1637), el combate supunerea oarbă în fața „autorităților spirituale” și își clădește sistemul filozofic pe rațiune, pornind de la adevărul rezumat în adagiul: Dubito, ergo cogito (Mă îndoiesc, deci cuget), Cogito, ergo sum (Cuget, deci exist). În Principia philosophiae (I, 7), lucrare publicată în limba latină în anul 1644, expune din nou acest principiu de bază al doctrinei sale. El nu admite existența unui adevăr decît atunci cînd examenul rațiunii îl recunoaște ca evident. Descartes așază rațiunea la temelia întregii vieți spirituale. Formula celebră a fost de atunci de multe ori parodiată. Voltaire, într-o scrisoare spunea: „Descartes a spus: Cuget, deci exist. Eu vă spun: vă iubesc, deci exist…” Făcînd aluzie la aceeași axiomă, poetul german Heinrich Heine scria, cu ironia lui obișnuită: ,,... pentru a mă încredința de propria mea existență, îmi imprimam cu toată tăria buzele în gropițele obrăjorilor rumeni ai barcagițelor și-mi ziceam filozofic: «Le sărut, deci exist!»." FIL.