esperanto sns [At: RESMERIȚĂ, D. / E: fr espéranto] Limbă artificială formată din elemente de vocabular și de gramatică împrumutate din cele mai răspândite limbi europene, creată la sfârșitul sec. XIX, cu scopul de a deveni limbă internațională.

*ESPERANTO sbst. Limbă artificială născocită în anul 1887 de doctorul rus Zamenhof, cu intențiunea de a servi ca limbă universală.

ESPERANTO s. n. Limbă artificială, bazată pe o gramatică schematizată și pe un vocabular împrumutat de la cele mai răspîndite limbi europene, inventată la sfîrșitul secolului al XIX-lea, cu pretenția de a deveni limbă internațională.

ESPERANTO s.n. Limbă internațională, formată din elemente de vocabular și de gramatică împrumutate din cele mai răspîndite limbi europene, inventată la sfîrșitul sec. XIX de către dr. Zamenhof. [< fr. espéranto < Esperanto – pseudonimul creatorului].

ESPERANTO s. n. limbă artificială formată din elementele de vocabular și de gramatică împrumutate din cele mai răspândite limbi europene. (< fr. espéranto)

ESPERANTO n. Limbă artificială creată la sfârșitul sec. XIX din elemente de vocabular ale celor mai răspândite limbi europene pentru a servi drept limbă internațională. /<fr. espéranto

esperanto n. limbă internațională stabilită pela 1887 de doctorul Zamenhof.

esperanto s. n.

esperanto s. n.

esperanto s. n.

ESPERANTO s. n. (< fr. espéranto < Esperanto, pseudonimul creatorului ei): limbă artificială creată în 1887 de medicul polonez dr. I. Zamenhof, cu scopul de a servi ca limbă internațională. Vocabularul ei este constituit, în cea mai mare parte, din cuvinte formate pe baza rădăcinilor din limbile romanice și germanice, iar structura gramaticală este foarte simplă (nu are diftongi, accentul e numai pe silaba ante-penultimă, genul e indicat prin sufix, iar timpul și modul prin schimbarea vocalei din silaba finală etc.) și nelegată de aceea a limbilor naturale. S-a răspândit mai întâi în Rusia, în Germania și în Anglia. Are numeroși adepți în toate țările lumii și este propagată de două mari asociații, cu filiale în 90 de țări. Acestea dispun de publicații și traduceri proprii și anual organizează congrese internaționale la care participă 2.000-3.000 de delegați. Conducerea esperantiștilor a atras încă din 1950 atenția O.N.U. în legătură cu importanța pe care o are folosirea acestei limbi în relațiile internaționale, iar UNESCO a dat în 1954 o rezoluție favorabilă în acest sens.