flăcăiandru sm [At: ISPIRESCU, U. 2 / P: ~că-ian~ / V: ~căoa~, ~căua~ / Pl: ~ri / E: flăcău + -andru] 1-2 (Șhp) Flăcău (1) (foarte tânăr) Si: adolescent, flăcăiaș (1-2), (reg) flăcăuan (1-2), flăcăuș (1-2). 3 Băiețandru.

FLĂCĂIANDRU, Mold. FLĂCĂUANDRU sm. Termen de dragoste, de simpatie pentru flăcău: Dinu era un flăcăiandru isteț, deștept, înfipt și spirt, nu glumă ISP..

FLĂCĂIANDRU, flăcăiandri, s. m. Flăcău mai tînăr. Nicu se ținea ca vrăjit de acest flăcăiandru care abia împlinise cinsprezece ani. CAMIL PETRESCU, O. I 150. Cînd se făcuse flăcăiandru, a intrat argat la caii boierești. SANDU-ALDEA, U. P. 13. Basmele... sînt numai pentru băieți și codane, pentru flăcăiandri și fetișcane. ISPIRESCU, U. 2. ◊ (Adjectival) Doi surugii flăcăiandri... mînau... săltînd ușor pe șele. ODOBESCU, S. I 161. – Pronunțat: -că-ian-.

flăcăiandru m. flăcău nu deplin adult.

flăcăĭándru m. Fam. Flăcăŭ maĭ tînăr.

flăcăoandru sm vz flăcăiandru

flăcăuandru sm vz flăcăiandru

FLĂCĂUANDRU 👉 FLĂCĂIANDRU.

FLĂCĂUANDRU, flăcăuandri, s. m. Flăcăiandru. În locul tovarășului dorit, văzură un flăcăuandru care stătea cu spetele întoarse spre ei. BUJOR, S. 21.

flăcăŭándru m. Flăcăĭandru.

flăcăiandru s. m., art. flăcăiandrul; pl. flăcăiandri, art. flăcăiandrii

flăcăiandru s. m., art. flăcăiandrul; pl. flăcăiandri, art. flăcăiandrii

flăcăiandru / flăcăuandru s. m., pl. flăcăiandri / flăcăuandri, art. flăcăiandrii / flăcăuandrii

flăcăiandru

flăcăiandru, -dri.

FLĂCĂIANDRU s. v. băiețandru.

FLĂCĂIANDRU s. băietan, băiețandru, copilandru, (Olt. și Munt.) dănac, (prin Maram. și Transilv.) pruncotean, (fam.) puștan, (peior.) țîngău. (Un ~ de vreo 14 ani.)