GREABĂN, grebene, s. n. Regiune a corpului unor animale (mari) situată între gât și spinare. ♦ P. anal. Coamă a unui munte. [Pl. și: (m.) grebeni] – Din sl. grebeni „pieptene”.

greabăn sn [At: GANE, ap. TDRG / V: greb~, greben / Pl: ~e, (înv) ~beni^[1] / E: vsl грєбєнъ] 1 Regiune a corpului unor animale (mari) situată între gât și spinare. 2 (Pop; îe) A fi numai ~ul pe el A fi foarte slab. 3 (Reg) Cocoașă. 4 (Pan) Coamă a unui munte. corectat(ă)

GREABĂN, grebene, s. n. (m.) Regiune a corpului unor animale (mari) situată între gât și spinare. ♦ P. anal. Coamă a unui munte. [Pl. și: (m.) grebeni] – Din sl. grebeni „pieptene”.

GREABĂN, grebeni, s. m. și grebene, s. n. (La animale, mai ales la cai, boi, vaci; la pl. cu valoare de sg.) Partea mai ridicată din șira spinării, la împreunarea spetelor. Pămînt gras, în luncă. Grîul pînă la greabănul calului. STANCU, D. 210. A pus apoi degetul într-un loc pe greabănul gîtului și s-a văzut urma schijei de obuz. BOGZA, Ț. 21. După ce încăleca, Pe grebeni că îl bătea Și din gură așa zicea. PĂSCULESCU, L. P. 254. ◊ Fig. Pînza deasă a apelor cerești era sfîșiată în două de greabănul lung și îngust al muntelui meu de adăpost. HOGAȘ, M. N. 177. De aici încep să se ridice grebenii munților ce-ncununează partea dinspre miazănoapte a Rîmnicului-Sărat. VLAHUȚĂ, O. A. II 148. – Variantă: grebăn (La TDRG) s. m.

GREABĂN grebene n. 1) (la unele animale, în special la cabaline și bovine) Partea proeminentă a corpului dintre gât și spinare. 2) Creastă a unui munte. [Pl. și grebeni] /<sl. grebeni

greábăn n., pl. grebene (bg. sîrb. greben, peptene, creastă de cocoș orĭ de munte, umăr de cal, d. vsl. grebenĭ, peptene, darac; ngr. grébanos, loc rîpos. V. gîrb, gîrbiță). 1. Gîrbiță, grumaz, partea cea maĭ înaltă la umeriĭ vitelor. 2. S. m., pl. grebenĭ. Creastă (culme) de munte, de deal: grebeniĭ Parînguluĭ (Vlah. Rom. Pit. 104). – Formele grebăn și greben îmĭ par false. Cp. cu leagăn.

crebăn sn vz greabăn

grebăn sn vz greabăn

greben sm vz greabăn

GREBĂN s. m. v. greabăn.

grebăn n. 1. (la vitele domestice) partea ridicată peste spinare în dreptul umerilor; 2. fig. spate: o umbră întinsă de grebenii munților. [Serb. GREBEN].

greabăn s. n., pl. grebene

!greabăn s. n., pl. grebene

greabăn s. n./s. m., pl. grebene/grebeni

greabăn, pl. grebene

greabăn, grebeni.

GREABĂN s. (ZOOL.) (reg.) gârbiță, (prin Transilv.) spete (pl.), (Ban. și Transilv.) spinare, (prin Transilv. și Bucov.) șa. (~ul calului.)

GREABĂN s. (ZOOL.) (reg.) gîrbiță, (prin Transilv.) spete (pl.), (Ban. și Transilv.) spinare, (prin Transilv. și Bucov.) șa. (~ calului.)

GREABĂNUL SPINĂRII s. v. coloană vertebrală, șira spinării.

greabănul spinării s. v. COLOANĂ VERTEBRALĂ. ȘIRA SPINĂRII.

greabăn (grebene), s. n. – Regiune a corpului la cai și la animalele mari situată între gît și spinare. – Var. grebăn, greben. Sl. grebenĭ „căpută” (Cihac, II, 128; Conev 75), cf. bg., sb., rus. grebenĭ „căpută”, sb., slov. greben „cruce”. – Der. grebănos, adj. (încovoiat); sgrebeni (var. sgrebenți), s. m. pl. (scame, reziduuri de la dărăcit), cuvînt folosit în Olt. și Banat, cu sensul etimologic din sl.; (în)grebănoși, vb. (a îndoi spinarea). Este dublet al lui hrebăn, s. n. (Bucov., greabăn la cai; darac), din rut. chrebin; der. hrebincă, s. f. (Maram., darac), din rut. hrebinka (Candrea).

greben, grebeni, (zgreben), s.m. – (reg.) Pieptene. ♦ (top.) Grebeni, masiv situat între văile Novățu și Novicioru, la est de Vaser, parte componentă a culmei Pietrosu-Bardău (Munții Maramureșului); vf. Grebeni (1.590 m). – Din srb. greben „pieptene, creastă de cocoș sau de munte” < vsl. grebenǐ „pieptene, darac” (Scriban).