insulta vt [At: MAIORESCU, D. IV, 502 / Pzi: insult, (rar) ~tez / E: lat insulto, -are, fr insulter, it insultare] A jigni (5) pe cineva Si: (iuz) a insultarisi, (frr) a invectiva.

INSULTA, insult, vb. I. Tranz. A aduce cuiva (prin vorbe sau fapte) o insultă; a ocărî, a ofensa, a jigni. M-a insultat!... Ai să te duci imediat să-i ceri socoteală. ARGHEZI, P. T. 132. ◊ Fig. Și ale bătrîneței albi plete insultînd. BOLINTINEANU, O. 203.

INSULTA vb. I. tr. A aduce (cuiva) o insultă; a jigni. [P.i. insult, 3,6 -tă. / < fr. insulter, cf. lat. insultare].

INSULTA vb. tr. a aduce (cuiva) o insultă; (fig.) a brava cu insolență. (< fr. insulter)

A INSULTA insult tranz. (persoane) A trata cu insulte; a înjosi prin vorbe sau prin purtare nedemnă; a jigni; a ofensa. /<fr. insulter, lat. insultare

insultà v. a ocărî cu fapta sau cu vorba, a ofensa pe față.

*insúlt, a -á v. tr. (lat. in-sultare, d. saltare, a sălta. V. exult, re-zult). Ultragiez, spun cuĭva cuvinte injurioase. Fig. Fam. Acest orator insultă auzu oamenilor, vorbește foarte prost.

insulta (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. insult, 2 sg. insulți, 3 insultă; conj. prez. 1 sg. să insult, 3 să insulte

insulta (a ~) vb., ind. prez. 3 insultă

insulta vb., ind. prez. 1 sg. insult, 3 sg. și pl. insultă

insult.

INSULTA vb. v. jigni.

INSULTA vb. a jigni, a ofensa, a ultragia, (livr.) a invectiva, a vexa, (pop.) a sudui, (fig.) a atinge, a răni, (livr. fig.) a leza.

Oh ! ninsultez jamais une femme qui tombe (fr. „O, nu insultați niciodată o femeie care cade”) – Hugo, Les chants du crépuscule – XIV: Cine știe ce povară a îndurat sufletul ei, cîte zile a răbdat de foame! Vina e a noastră! A ta, bogătașule, și a aurului tău! Pentru ca picătura de apă din țărină să redevină o perlă strălucitoare, e deajuns o rază de soare, o rază de dragoste. Versul lui Hugo se citează în apărarea unei femei care decade din vina societății, sau din alte pricini străine de voința și puterile ei. LIT.