ministru sm [At: NECULCE, L. 222 / V: (îrg) men~, (reg) ~stu / Pl: ~iștri, (îrg) ~ri / E: lat minister, -tri, fr ministre] 1 (Înv) Dregător. 2 (Înv) Titlu dat fiecăruia dintre dregătorii unui stat. 3 Membru al unui guvern care conduce, de obicei, un minister (5). 4 Titlu dat fiecăruia dintre membrii unui guvern Si: (reg) minister (2). 5 (Înv) Persoană împuternicită să reprezinte un stat, cu prilejul unor tratative. 6 (Iuz) Persoană care îndeplinește o anumită funcție ecleziastică, slujitor al bisericii.

MINISTRU, miniștri, s. m. Membru al guvernului, care conduce de obicei un minister. Ministrul ascultă cu ochii pe fereastră și cu o mînă în buzunar. ARGHEZI, P. T. 57. Trebuie neapărat să mă duc la București, să cer audiență ministrului de finanțe. BART, S. M. 86. Ce veac! ce oameni. Stăpînitorul ce varsă în războaie păraie de sînge pentru ambiție, ministrul ce despoaie pe văduvă și pe orfan. NEGRUZZI, S. I 31 ◊ Consiliu, de miniștri v. consiliu. Ministru fără portofoliu v. portofoliu. Ministru-adjunct = locțiitor de ministru. Ministru plenipotențiar v. plenipotențiar.

MINISTRU s.m. Membru al unui guvern care este însărcinat cu conducerea unui minister. [< fr. ministre, cf. lat. minister].

MINISTRU s. m. 1. membru al unui guvern care conduce un minister. 2. (bis.) preot. ♦ ~ general = superior general al ordinului călugărilor minoriți. 3. pastor al cultului protestant. (< fr. ministre, lat. minister)

MINISTRU ~ștri m. Conducător al unui minister. * Consiliu de ~ștri guvern. Prim-~ conducător al unui guvern. ~ plenipotențiar agent diplomatic de rang inferior celui de ambasador. /<lat. minister, ~tri, fr. ministre

ministru m. înalt funcționar însărcinat cu unul din departamentele de administrațiune superioară ale unui Stat: ministru de finanțe; ministru plenipotențiar, agent diplomatic care are puteri depline spre a trata o anumită afacere.

*minístru m. (lat. minister, -stri, servitor. V. administrez). Om de stat ales de șefu puteriĭ executive ca să conducă un minister, un departament: ministru de externe. La protestanțĭ, preut. Ministru luĭ Dumnezeŭ, al culturluĭ, al bisericiĭ, preut. Ministru plenipotențiar, șefu uneĭ legațiunĭ, diplomat care reprezintă un stat în alt stat.

menistru sm vz ministru

ministu sm vz ministru

femeie-ministru s. f. 1984 Femeie care îndeplinește funcția de ministru v. femeie-țăran(că); v. și ◊ „22” 43/96 p.16 (din femeie + ministru)

ministru s. m., art. ministrul; pl. miniștri, art. miniștrii

ministru s. m., art. ministrul; pl. miniștri, art. miniștrii

ministru s. m., art. ministrul; pl. miniștri, art. miniștrii

ministru, -ștri (Cu majusculă în titlu: Domnule Ministru).

+prim ministru (cel dintâi ministru) adj. + s. m., art. primul ministru, pl. primi miniștri, art. primii miniștri (Primul ministru român de Externe a fost Vasile Alecsandri.)

consiliu de miniștri (guvern) [liu pron. lĭu] s. n. + prep. + s. m. pl.

Consiliul de Miniștri (Guvernul) [liu pron. lĭu] s. propriu m.

Consiliul de Miniștri

MINISTRU s. (POL.) 1. (înv.) minister. (~ al justiției.) 2. ministru de externe = (în unele state) secretar de stat.

MINISTRU s. 1. (înv.) minister. (~ al justiției.) 2. ministru de externe = (în unele state) secretar de stat.

ministru (miniștri), s. m. – Membru al guvernului. Lat. minister (sec. XVIII), și apoi, din fr. ministre. – Der. minister, s. n., din fr. ministère; ministerial, adj., din fr. ministériel; ministeriabil, adj. (susceptibil de a ajunge ministru).

MINÍSTRU (< fr., lat.) s. m. Membru al guvernului, cu funcții politice și administrative, conducător al unui organ central al administrației de stat (minister). ◊ M. fără portofoliu = persoană care are funcția de ministru într-un guvern, fără a fi însă titularul unui minister. ◊ M. plenipotențiar = diplomat cu rang imediat inferior ambasadorului. ◊ M. secretar de stat = membru al guvernului cu rang de ministru, care nu este titularul unui minister și îndeplinește funcții de conducere a unui departament sau a unui domeniu de activitate; este primul locțiitor al ministrului.

MINÍSTRU s. m. (Învechit) Dregător, sfetnic; (astăzi) membru al unui guvern care conduce, de obicei, un minister (5); titlu dat fiecăruia dintre dregătorii unui stat sau (astăzi) dintre membrii unui guvern; (regional) minister (2). Acest dom și cu ministrii măriei sale apucase pe părintele mitropolitul. . . să dizlege văcăritul (sfîrșitul secolului XVIII). LET. III, 240/15. Tocma așa s-au întîmplat și cu împăratul Alecsandru, carele în sine era bun . . . dară ministrii lui era răi. ȘINCAI, HR. 18/13. Craii și ministrii, avínd sete De argint, ațîță războaie crunte. BUDAI-DELEANU, Ț. 223. Voroava asupra alegerii ministrilor săi. BELDIMAN, N. P. II, 137/10. Dumneata, arhon vistier . . . mijlocește acum către măria sa vodă ca să mă priimească și pă mine între ministrii măriei sale. I. GOLESCU, în PR. DRAM. 59. Ministrii, boierii, neguțătorii și chiar împăratul și împărăteasa . . . pleca sîmbăta seara și să întorcea luni de dimineață. GOLESCU, Î. 93, cf. ASACHI, S. L. II, 24. Norodul se învoia cu oblăduirea lui Alexandru Vodă, cîrtea numai asupra ministrului său Moțoc.. NEGRUZZI, S. I, 150. Ca un om conștiicios, mi-am depus demisia în mîna ministrului. GHICA, ap. ALECSANDRI, T. II, 57. Dedicînd broșuri la dame a căror bărbați ei speră C-ajungînd cîndva miniștri, le-a deschide carieră. EMINESCU, O. I, 137. Durerea aceasta de țară. . . făcea pe ministu să nu cate la inima stăpînului și să steie numai cu gîndul pironit asupra primejdiei căreia țara era expusă. XENOPOL, I. R. IV, 223. Ministrul ascultă cu ochii pe fereastră. ARGHEZI, P. T. 57. Am făcut plîngere, am fos șî pă la domnu ministu șí ne-a tremes anchetă. GRAIUL, I, 166. Ministrul bun la domn ca magnitul la busolă. ZANNE, P. IX, 90. ◊ (Cu determinări care indică sectorul administrației de stat) Trebuie neapărat să mă duc la București, să cer audiență ministrului de finanțe. BART, S. M. 86. * F i g. Dar eu socotindu-mâ făcătoriu de bine nu mă tem d-un senat așa slab, al căror ministru este capriția. MUMULEANU, C. 41/6, CÍ. ALEXANDRESCU, M. 298. ◊ Consiliu de miniștri v. c o n s i l i u. Ministru plenipotențiar v. p l e n i p o t e n ț i a r. 2. (Învechit) Persoană împuternicită să reprezinte un stat, cu prilejul unor tratative. Venisă cu Șeremet depreună și un menistru a împăratului, anume Simion Savva Rogojinschii. NECULCE, L. 222. Au dat voie a veni la Iași acei trimiși miniștri, ca să tractarisească pacea (a. 1809). DOC. EC. 78. 3. (Ieșit din uz; de obicei umnat de determinări) Persoană care îndeplinește o anumită funcție ecleziastică, slujitor al bisericii. Adunînd sobor în Bălgrad din miniștrii Ardealului,. . . Franțisc David fu osîndit. ȘINCAI, HR. II, 232/35. Ce ne grăiesc din amvonuri, miniștrii cuvîntului lui Dumnezeu? MARCOVICI, D. 379/19. Miniștrii bisericești. . . să aibă a se bucura și a se folosi întocma de aceleași drepturi. BARIȚIU, P. A. I, 168. Sta îngenuncheat împreună cu ministrul lui Dumnezeu și ruga pe alinătorul durerilor să priimească sufletul acelui angel. FILIMON, O. i, 370. – Pl.:miniștri și (învechit și regional) ministri. – Și: (învechit și regional) menistru, (regional) ministu s. m. – Din lat. minister, -tri, fr. ministre.

MENÍSTRU s. m. v. ministru.

MINÍSTU s. m. v. ministru.