MOLEȘEALĂ, moleșeli, s. f. Senzație de diminuare a puterii, a energiei, adesea însoțită de somnolență; slăbiciune, moliciune; sfârșeală; toropeală. – Moleși + suf. -eală.

moleșeală sf [At: COSTINESCU / V: (reg) ~loș~ / E: moleși + -eală] 1 Senzație de slăbire, de pierdere a puterilor Si: moleșire (1), moliciune (10), sfârșeală, (îdt) moleșitură, (înv) moleață (1), (reg) molăiață. 2 Stare de toropeală premergătoare somnului Si: moliciune (11). 3 (Reg; îf moloșeală) Stare în care se află un lucru muiat.

MOLEȘEALĂ, moleșeli, s. f. Senzație de diminuare a puterii, a energiei, adesea însoțită de somnolență; moliciune; sfârșeală; toropeală. – Moleși + suf. -eală.

MOLEȘEALĂ s. f. Stare de slăbire a energiei, însoțită de somnolență, lene etc.; toropeală, moliciune; sfîrșeală. O moleșeală mă cuprinse; îmi venea să mă întind și să dorm. SADOVEANU, P. 127. Moleșeala crescu, inundîndu-i ochii, inima. SAHIA, N. 37. Nu se putea mișca, nu vorbea, dar simțea o dulce moleșeală în tot trupul. BART, E. 351.

MOLEȘEALĂ ~eli f. Stare de slăbire a forței fizice însoțită de somnolență; moliciune. /a moleși + suf. ~eală

moleșeálă f., pl. elĭ. Acțiunea de a te moleși, starea omuluĭ moleșit: cînd mănîncĭ prea mult, te cuprinde moleșeala. – Și molo-.

moloșeală sf vz moleșeală

moleșeală s. f., g.-d. art. moleșelii; pl. moleșeli

!moleșeală s. f., g.-d. art. moleșelii; pl. moleșeli

moleșeală s. f., g.-d. art. moleșelii

moleșeală

moleșeală, -șeli.

MOLEȘEALĂ s. 1. sfârșeală, slăbiciune, (reg.) zălezitură. (Simte o ~ greu de învins.) 2. lâncezeală, lâncezire, moleșire, toropeală, toropire, (franțuzism rar) torpoare, (Munt. și Olt.) târomeală. (Stare de ~ premergătoare somnului.)

MOLEȘEALĂ s. 1. sfîrșeală, slăbiciune, (reg.) zălezitură. (Simte o ~ greu de învins.) 2. lîncezeală, lîncezire, moleșire, toropeală, toropire, (franțuzism rar) torpoare, (Munt. și Olt.) tîromeală. (Stare de ~.)

Moleșeálă ≠ vigoare, vlagă

MOLEȘEALĂ s. f. 1. Senzație de slăbire, de pierdere a puterilor; stare de toropeală premergătoare somnului; moliciune (5), sfîrșeală, moleșire (1), (în dicționarele din trecut) moleșitură, (învechit) moleață (1), (regional) molăiață. Cf. COSTINESCU, DDRF, ANGHEL-IOSIF, C. L. 27. Florica clătină din cap, dar n-o mai descusu, socotind c-o fi îmbătrinit și de aceea o apucă moleșeala mai des. REBREANU, I. 442. În corp simțea o moleșeală și un tremur necunoscut ei pînă atunci. ARDELEANU, U. D. 154. L-a inundat ceva cald, într-o senzație de moleșeală plăcută. SAHIA, N. 37. O moleșeală mă cuprinse; îmi venea să mă întind și să dorm. SADOVEANU, O. I, 91. M-a ajuns o moleșeală, că aș tot dormi. V. ROM. septembrie 1 954, 35. Îl cuprinse moleșeala. STANCU, R. A. IV, 275. O moleșeală îi îngreună pleoapele și-i slăbi încordarea mușchilor. MIHALE, O. 64. Andrei se ghemui cu genunchii la gură, tremurînd de frig. încet, încet, o moleșeală îl învălui. T. POPOVICI, S. 389, cf. MAT. FOLK. 645. 2. (Regional, în forma moloșealâ) Stare în care se află un lucru muiat (Livezile-Turnu Severin). Cf. LEXIC REG. 55. – Și: (regional) moloșeálă s. f. SCRIBAN, N., LEXIC REG. 55. – Moleși + suf. -eală.