pilastru sm [At: HELIADE, O. 316 / Pl: ~aștri și (înv, sn) ~uri / E: fr pilastre, it pilastro] Stâlp paralelipipedic, decorat cu o bază și un capitel, care servește ca element de ornamentație sau de consolidare a unui zid, a unui perete de lemn etc., cu care face corp comun Vz coloană.

PILASTRU, pilaștri, s. m. Stîlp paralelipipedic, servind ca element de ornamentație sau de consolidare a unui zid, cu care face adesea corp comun. Pervazul acesta... este alcătuit de fiecare parte dintr-un pilastru de lemn roșcat de mahon. CAMIL PETRESCU, O. II 409. Fatma stă răzimată de-al tronului pilastru. COȘBUC, P. I 53. Stîlpii rotunji sînt înlocuiți prin pilaștri pătrați. ODOBESCU, S. I 390. ◊ Fig. Se strecurară printre pilaștrii înalți ai fagilor, negri de umezeala ploilor de toamnă. DUMITRIU, N. 184.

PILASTRU s.m. Stîlp (cu secțiune dreptunghiulară) care servește ca ornament sau pentru consolidarea unui zid. [Pl. -ștri. / < fr. pilastre, it. pilastro].

PILASTRU s. m. stâlp (cu secțiune dreptunghiulară) folosit ca ornament sau pentru consolidarea unui zid. (< fr. pilastre)

PILASTRU ~ștri m. arhit. Element arhitectural în formă de stâlp paralelipipedic, prevăzut cu o bază și cu un capitel, care servește ca element decorativ sau de rezistență. /<fr. pilastre, it. pilastro

pilastru m. stâlp pătrat intrat într’o clădire.

*pilástru m. (fr. pilastre, d. it. pilastro, d. lat. pila, columnă). Stîlp în patru colțurĭ alăturat de un zid. Stîlp, columnă (în general).

pilastru s. m., art. pilastrul; pl. pilaștri, art. pilaștrii

pilastru s. m., art. pilastrul; pl. pilaștri, art. pilaștrii

pilastru s. m., art. pilastrul; pl. pilaștri, art. pilaștrii

pilastru, -ștri.