rânji [At: CORESI, EV. 58 / V: (înv) răn~, (reg) ~ngi (S și: ringi), (Olt) râjni / Pzi: ~jesc / E: bg рънжа „a mârli”; râjni, prin metateză] 1-2 vit (D. animale) A-și arăta amenințător colții (mârâind). 3-4 vit (D. oameni) A-și arăta dinții într-o grimasă de răutate, de batjocură, de prostie, de veselie prefăcută etc. Si: (Olt) a hărgi. 5 vi A râde batjocoritor Si: (liv) a ricana. 6 vi (Pex) A zâmbi sau a râde (arătându-și dinții). 7 vi (Îe) A-i ~ cuiva în (sau sub) nas A-și bate joc de cineva care e prezent. 8 vi (Îe) A ~ în sine A-și bate joc în sinea sa. 9 vi (Îe) A ~ la stele A nu avea ce mânca. 10 vr (Fig; d. țesături) A se destrăma (1). 11 vi (Înv) A-și bate joc. 12 vi (dp vsl шѧтати сѧ) A cârti (1).

A RÂNJI ~esc 1. intranz. 1) (despre unele animale) A-și strâmba gura arătându-și dinții și mârâind amenințător. 2) (despre oameni) A-și schimonosi fața într-un râs nefiresc. 2. tranz.: A-și ~ dinții a-și arăta dinții printr-o grimasă. /<bulg. rănža

rânjì v. 1. a-și arăta dinții, vorbind de câini; 3. fig. a râde cu răutate. [Slav. *RÊJATI (serb. REJATI)].

rănji v vz rânji

râjni¹ v vz rânji

rângi² v vz rânji

RÎNJI, rînjesc, vb. IV. Intranz. și refl. 1. (Despre animale, mai ales despre cîini și lupi) A-și arăta amenințător dinții, a mîrîi arătîndu-și dinții. Fiara rînji și se repezi clămpănind printre cîni. SADOVEANU, O. I 449. Ursul... se opri o clipă în loc, se rînji la dînsa, o scuipă drept în față. GANE, N. II 48. ◊ Fig. De-acum e toamnă. Din nori alburii Iarna rînjește cu dinți de zăpadă. BENIUC, V. 76. ◊ Tranz. (Cu complementul «dinții») O înfricoșată tigroaie... deschizîndu-și gura, își rînjea dinții. DRĂGHICI, R. 46. 2. (Despre oameni) A-și arăta dinții într-o grimasă de răutate, de batjocură, de prostie. Iordan Buză se rînji într-un fel ciudat la Pralea. VORNIC, P. 186. Rînjea prostește, gogeamite găliganul, cu o frunte de un deget. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 42. Rînjind sarcastic sub mustața întărîtată, Ladima îi puse mîna pe umăr. CAMIL PETRESCU, N. 39. ◊ Tranz. (Cu complement intern) Rînjea rînjet uscat. BOLLIAC, O. 197. ♦ A rîde silit, fără veselie. Sergentul Mezenucă era foarte vesel, rînjea larg la gluma căpitanului. SADOVEANU, O. VI 210. ♦ A-și bate joc de cineva. (Fig.) Cine scrie și cum scrie? – Nu cumva iarăși vrun cîntec, rînjind de biata domnie? HASDEU, R. V. 18.

2) rînjésc v. tr. (vsl. rongati, vsîrb. ružiti, rudă cu rînjesc 1). Batjocuresc, ridiculizez.

1) rînjésc v. intr. (bg. rŭmžý, mîrîĭ; sîrb. režati, a mîrîi). Iron. Rîd de răutate saŭ de nevoĭe arătîndu-mĭ dințiĭ. (Se zice și despre cînĭ cînd îșĭ arată colțiĭ fără să muște). Rîd prostește: nu rînji, măĭ prostule! V. refl. Ce te tot rînjeștĭ, măĭ prostule? – Pin met. și rîjnesc (Olt.). V. hlizesc.

rânji (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rânjesc, 3 sg. rânjește, imperf. 1 rânjeam; conj. prez. 1 sg. să rânjesc, 3 să rânjească

rânji (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rânjesc, imperf. 3 sg. rânjea; conj. prez. 3 să rânjească

rânji vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rânjesc, imperf. 3 sg. rânjea; conj. prez. 3 sg. și pl. rânjească

rînji (conj. rînjească)

rânjesc, -jească 3 conj., -jeam 1 imp.

RÂNJI vb. (livr.) a ricana, (reg.) a se târși, (prin Transilv.) a hârgi, a se jimba. (Ce ~ așa?)

RÂNJI vb. v. destrăma, deșira, râde.

RÎNJI vb. (livr.) a ricana, (reg.) a se tîrși, (prin Transilv.) a hîrgi, a se jimba. (Ce ~ așa?)

rînji vb. v. DESTRĂMA. DEȘIRA. RÎDE.

rînji (rînjesc, rînjit), vb. – 1. A-și arăta dinții. – 2. A avea un rîs sardonic. – Megl. rănges, răngiri. Bg. rămžă, din sl. ręgnąti (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Cihac, II, 313; Byhan 329; Conev 56; cf. Densusianu, Hlr., 258, 269). – Der. din lat. ringĕre (Koerting 8091) nu este posibilă. – Der. rînjet (var. rînjit, rînjitură), s. f. (rictus); rînjeală, s. f. (rictus); rînjitor, adj. (crispat).

rînji (rînjesc, it), vb. – A disprețui. Sl. rĕgati (Tiktin). Sec. XVI, înv. – Der. rînjitor, s. m. (înv., disprețuitor).