SIGILIU, sigilii, s. n. 1. Placă (fixată pe un mâner) pe care este gravată o monogramă, o emblemă, o efigie etc. și care se aplică pe un act oficial, ca dovadă a autenticității lui. ♦ Semn imprimat pe ceva (cu tuș sau cu ceară roșie) prin aplicarea unui sigiliu (1). ♦ Fig. Semn distinctiv, marcă. 2. Pecete de ceară roșie pe care s-a imprimat prin apăsare o ștampilă și care servește la sigilarea unui lucru, a unei încăperi etc. pentru a evita desfacerea lui de către persoane neautorizate. [Var.: sigil s. n.] – Din lat. sigillum.

sigiliu sn [At: SĂULESCU, HR. I, 246/11 / V: sigil (Pl: sigiluri și sigile), (reg) segil, sugil, (îvr) sighil / Pl: ~ii și (înv) ~ri / E: lat sigillum cf it sigillo] 1 Placă, mai ales de metal, cu mâner sau montată pe un inel, pe a cărei suprafață liberă este gravată o emblemă, o efigie, o monogramă etc. și care, aplicată pe ceară roșie sau cu tuș pe acte, scrisori, colete etc., dă acestora caracter de autenticitate și de integritate Si: pecete, ștampilă, (îrg) pecetlar, ștempel, (înv) muhur, pecetnic, peciu. 2 (Îs) ~ sec Amprentă în relief pe care o lasă pe hârtie aplicarea unui sigiliu (1) special. 3 (Fig) Semn caracteristic Si: marcă², pecete. 4 Ceară roșie sau plumb, bronz etc. (care se aplică sau se leagă de un document, de un pachet etc. pe care se imprimă, prin apăsare, un sigiliu (1). 5 Semn lăsat de un sigiliu pe un document. 6 (Pex) Semn lăsat de o ștampilă pe un document, pe un obiect etc. Si: pecete, ștampilă, (îvr) pecetlar, ștempel, (înv) muhur, pecetnic.

SIGILIU, sigilii, s. n. 1. Obiect alcătuit dintr-o placă (fixată pe un mâner) pe care este gravată o monogramă, o emblemă, o efigie etc. și care se aplică pe un act oficial, ca dovadă a autenticității lui. ♦ Semn imprimat pe ceva (cu tuș sau cu ceară roșie) prin aplicarea unui sigiliu (1). ♦ Fig. Semn distinctiv, marcă. 2. Ceară roșie pe care s-a imprimat prin apăsare o ștampilă și care servește la sigilarea unui lucru, a unei încăperi etc. pentru a evita desfacera lui de către persoane neautorizate. [Var.: sigil s. n.] – Din lat. sigillum.

SIGILIU, sigilii, s. n. 1. (Astăzi în concurență cu ștampilă) Mic obiect alcătuit dintr-o placă (fixată pe un mîner) și purtînd o inscripție, o emblemă etc., care se aplică pe un act (oficial), ca dovadă a autenticității lui. Nu se poate depune jurămîntul fără să fie de față secretarul de stat Bălcescu, care e acum purtătorul sigiliului cel mare al țării. CAMIL PETRESCU, O. II 277. Cîte o scrisoare mă caută din cînd în cind, cu zece sigilii poștale. C. PETRESCU, A. 417. ♦ Text imprimat cu o ștampilă. Se opri înaintea avizului din ușă, scris de mînă, cu cerneala violetă palidă și ștearsă, așa că nu se mai putea citi semnăturile și sigiliul. C. PETRESCU, Î. II 43. ◊ Sigiliu sec = urmă în relief pe care o lasă pe hîrtie aplicarea unui sigiliu special. ♦ Fig. Semn distinctiv, marcă. Între Rastignac și Raskolnikov variația individualităților este infinită, dar toate poartă sigiliul tipului social. CONTEMPORANUL, S. II, 1956, nr. 488, 3/4. Îl înșfăcase pe după gît... și, scuturîndu-l într-o fierbinte îmbrățișare, îi și așternuse pe obraz sigiliul mustecioarelor pomădate. C. PETRESCU, A. R. 12. Estera, o celebritate a Parisului de pe atunci, purta în trăsăturile figurii sale sigiliul frumuseții ebraice. ALECSANDRI, O. P. 133. 2. Pecete de ceară roșie pe care s-a aplicat o ștampilă și care servește la sigilarea unui lucru, pentru a se evita desfacerea de către persoane neautorizate. Pune o ștampilă. Inginerul are și el altă ștampilă pe care o pune pe un al doilea sigiliu. BOGZA, Ț. 76. S-au tras obloanele, s-au lipit sigiliile. SAHIA, N. 91. Într-o zi... primi o scrisoare cu sigiliul negru... o copie de pe un testament părea a fi. EMINESCU, N. 40. – Pl. și: sigiliuri (I. IONESCU, D. 116). – Variantă: sigil (CAMILAR, N. I 20) s. n.

SIGILIU s.n. Pecete, ștampilă. ♦ (Fig.) Semn distinctiv, marcă. [Pron. -liu, pl. -ii, -iuri, var. sigil s.n. / < lat. sigilium, cf. it. sigillo].

SIGILIU s. n. 1. pecete, ștampilă. 2. (fig.) caracter distinctiv, marcă, însemn. (< lat. sigillum)

SIGILIU ~i n. 1) Obiect constând dintr-o placă cu mâner, pe care este gravată în relief o monogramă, o efigie, o emblemă și care se aplică pe diverse obiecte (scrisori, acte oficiale, colete, încăperi etc.) pentru a le atribui caracter de integritate sau valabilitate. 2) Semn imprimat pe ceva cu un astfel de obiect. 3) Pecete de ceară roșie cu un astfel de semn. [Sil. -liu] /<lat. sigillum

segil sn vz sigiliu

sighil sn vz sigiliu

sigil sn vz sigiliu

sugil sn vz sigiliu

SIGIL s.n. v. sigiliu.

sigil n. pecete.

*sigíl n., pl. e (lat. sigillum, dim. d. signum, semn). Peceată, bucată de metal orĭ de lemn în care-s săpate niște litere (o emblemă orĭ altceva) și care se aplică pe ceară (pe hîrtie orĭ pe tinichea) ca să lase urma acelor litere: sigilu statuluĭ. Urma sigiluluĭ saŭ ceara pe care s’a imprimat urma: a rupe sigilele. – Fals sigíliŭ. V. dangá, marcă, stampilă.

sigiliu [liu pron. lĭu] s. n., art. sigiliul; pl. sigilii, art. sigiliile (desp. -li-i-)

sigiliu [liu pron. lĭu] s. n., art. sigiliul; pl. sigilii, art. sigiliile (-li-i-)

sigiliu s. n. [-liu pron. -liu], art. sigiliul; pl. sigilii, art. sigiliile (sil. -li-i-)

sigiliu

sigiliu, -lii.

sigil (= sigiliu) s. n., pl sigilii

SIGILIU s. pecete, ștampilă, (înv. și reg.) pecetlar, (reg.) biag, ștempel, țil, (înv.) muhur, pecetnic, peciu.

SIGILIU s. v. atribut, calitate, caracter, caracteristică, însușire, notă, particularitate, proprietate, semn, specific, trăsătură.

sigiliu s. v. ATRIBUT. CALITATE. CARACTER. CARACTERISTICĂ. ÎNSUȘIRE. NOTĂ. PARTICULARITATE. PROPRIETATE. SEMN. SPECIFIC. TRĂSĂTURĂ.

SIGILIU s. pecete, ștampilă, (înv. și reg.) pecetlar, (reg.) biag, ștempel, țil, (înv.) muhur, pecetnic, peciu.

sigiliu (-ii), s. n. – Semn, marcă imprimată. – Var. sigil. Lat. sigillum (sec. XIX). – Der. sigila, vb., din lat. sigillare. Cf. sugel.

sigiliu, sigilii s. n. (intl.) 1. amprentă digitală. 2. (la pl.) cătușe.