însă c [At: CORESI, EV. 621 / E: ml ipsa] (Adversativ) 1 Cu toate acestea. 2 Totuși. 3 Dar. 4 Pe de altă parte.

ÎNSĂ conj. 1. (Cu sens adversativ; leagă două propoziții sau două părți de propoziție, fără a fi totdeauna primul cuvînt al propoziției sau al grupului de cuvinte pe care îl introduce) Cu toate acestea, totuși, dar. Biata babă era umflată cît o bute... simțirea însă nu și-o pierduse de tot. CREANGĂ, P. 15. O, șoptește-mi – zice dînsul – tu cu ochii plini d-eres Dulci cuvinte nențelese, însă pline de-nțeles. EMINESCU, O. I 82. De-abia înserase, ulițele erau însă pustii. NEGRUZZI, S. I 15. Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite, Însă triste și amare. ALEXANDRESCU, P. 134. ◊ (Învechit, precedat de «dar», «și», «ci» etc.) Un om care iubește cu tinereță pe gingașa lui soție, și însă nu o poate vedea. NEGRUZZI, S. I 56. Potera l-a-ncunjurat, Și burduf mi l-a legat. Dar, lui însă, nu-i păsa, Ci mustața își răsucea. ȘEZ. V 94. 2. (Arată trecerea la altă idee) Dar, pe de altă parte. Pe asigurările astea însă nu prea conta. REBREANU, R. II 66. De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot galeș, trist și dus pe gînduri. ISPIRESCU, L. 2.

ÎNSĂ conj. (exprimă un raport adversativ și leagă părți de propoziție, propoziții sau fraze) Dar. El lucrează încet, însă bine. /<lat. ipsa

însă conj. exprimă o opozițiune mai energică decât dar și se pune după vorba inițială: ea însă a venit. [Feminin dela îns=lat. IPSA: pronume devenit conjuncțiune (cf. adins)].

însă conj. adversativă (d. lat. ipsa ca și însu). Dar (dispărut din limba vorbită): eŭ am plecat, el însă (orĭ însă el) a rămas.

însă conjcț.

ÎNSĂ conj. 1. v. dar. 2. v. ci. 3. dar, numai, (prin Transilv.) pedig. (Ești bună la suflet, ~ nu mă prea iubești.)

ÎNSĂ conj. 1. dar, totuși. (Aș vrea să te cred, ~ am unele îndoieli.) 2. ci, dar, numai, (reg.) fără, (Ban. și Transilv.) ma. (Nu-i prost cine dă, ~ cel ce rabdă.) 3. dar, numai, (prin Transilv.) pedig. (Ești bună la suflet, ~ nu mă prea iubești.)