Rodica Zafiu

Păcatele limbii: Cocalar

de Rodica Zafiu

publicat în România literară, nr. 13 / 3 aprilie 2009

În ultimii ani a avut mare succes termenul cocalar (cu varianta cocălar), inițial argotic, apoi intrat chiar în registrul colocvial, cu un sens nou, puternic peiorativ. De la statutul de simplă insultă, mai curând vulgară, cuvântul a devenit un termen la modă, folosit pentru a categoriza și a ironiza un anume tip social. Sensul e imprecis, cu granițe vagi, dar tocmai această deschidere, asociată cu o componentă intens emoțională e specifică termenilor de evaluare negativă, deveniți insulte. În momentul de față, cocalar pare să fie un sinonim mai expresiv și mai injurios pentru un cuvânt care și-a tocit parțial componenta sarcastică - vechiul mitocan. Cei care folosesc azi substantivul cocalar îi particularizează referentul prin descrieri mai mult sau mai puțin convergente, în care apar elemente de tipul: deficit de cultură, lipsă de respect pentru ceilalți, pretenții nejustificate, Kitsch. Evident, ca în cazul oricărei insulte, folosirea cuvântului poate fi motivată și pur și simplu de ostilitatea față de celălalt. Nucleul termenului e însă legat în mod evident de statutul social și de mărcile sale exterioare (îmbrăcăminte sau comportament). Explicațiile din dicționarul on-line 123urban.ro sunt semnificative, pentru că - fenomen tipic pentru un cuvânt la modă - se acumulează, se suprapun și devin mici pamflete, încărcate emoțional: de la „țăran, total necool, țigan, manelist, îmbrăcat foarte urât, de prost gust” - până la „țăran care ascultă în general manele, poartă tricouri mulate, poartă lanțuri (de preferat de aur) mai ceva ca un bou și se dă mare șmecher el fiind de fapt un nimic". Cuvântul-emblemă a intrat de mult și în uzul jurnalistic; o tipică fiziologie, în tradiția prozei noastre din secolul al XIX-lea, poartă titlul „Cocalarii. Un studiu” (de Lelia Munteanu, în Gândul, 8.09.2008) și cuprinde enunțuri de tipul „Istoria cocalarului începe din fragedă pruncie, de când pune timpanu pe manele". În aceste condiții, nu ne mai surprinde faptul că termenul a produs o familie lexicală bogată, care cuprinde femininul cocalariță („O sa fim un oraș de cocalari și cocalarițe, că și așa e împânzit cu d-aștia”, dudatraseista.blogspot.com), adjectivul cocalaresc sau cocălăresc („Dicționar cocalaresc”, andreiblog.com; „monument al fenomenului cocalaresc”, radoo87.blogspot.com), substantivul abstract cocalarism („Ora despre Mitocănie și Cocalarism”, muligambia.com; „Buun, tot discutăm, vorbim și criticăm sindromul «Cocalarismului și Pitziponcelii» românești”, morgensen.wordpress.com) - și lista poate continua.

Cuvântul nu apare în studiile mai vechi despre argoul românesc; e cuprins, în schimb, în dicționarele mai recente, care atestă chiar ascensiunea sa rapidă. În dicționarul de argou al Ninei Croitoru Bobârniche cuvântul e înregistrat în prima ediție (1996) doar cu sensul „țigan care caută prin gunoaie”, pentru ca la ediția a doua (2003) să găsim și „țigan bișnițar”, ba și „șmecheraș de cartier". Etimologia termenul este cunoscută, până la un punct: cocalar este un derivat, cu sufixul de agent -ar, de la substantivul țigănesc kokalo, -a „os” (înregistrat în dicționarul lui Gh. Sarău, din 1992; cuvânt curent în limba romani, ca împrumut din greacă). Circulă o anume explicație a sensului – neînregistrată în lucrări de lingvistică, din câte știu, dar foarte prezentă în internet – , conform căreia denumirea s-ar referi, la origine, la țiganii cei mai săraci, care adunau din gunoaie oase (pentru a face din ele piepteni). Unii folosesc cuvântul chiar ca denumire pentru un grup social țigănesc: „la olimpiadă au luat parte copii din majoritatea ramurilor țigănești: corturari, gabori cu pălărie, cocalari, ursari etc.”, Evenimentul zilei, 19.03.2002). O asemenea evoluție semantică e plauzibilă - termenii pentru categorii sociale considerate inferioare se transformă firesc în insulte, cu sens peiorativ agravat (țăran, cioban, mitocan) - dar rămâne să fie dovedită pron cercetări sociolingvistice serioase. Mi se pare că sensul puternic peiorativ ar putea avea și o altă sursă, iar explicația ocupației rușinoase să se fi adăugat ulterior. E izbitoare asemănarea cuvântului cu un termen vulgar din argou (denumind organul sexual masculin) - cocar (înregistrat de Croitoru Bobârniche în 1996, nu și în 2003, de 123urban.ro). În celebrul său studiu din 1934 despre cuvintele țigănești intrate în română, Al. Graur înregistra pe cocar, considerând că există chiar în țigănește, prin contopirea unei sintagme (care cuprinde termenul țigănesc car, anatomic și vulgar). Explicația sa a fost preluată de Alphonse Juilland și apoi de Al. Ciorănescu, în dicționarul său etimologic. Relația între cocalar și cocar rămâne încă neclară, dar cred că la valoarea insultătoare a primului termen a contribuit decisiv cel de-al doilea.

Altminteri, succesul actual al cuvântului cocalar, ca și procesul deprecierii semantice a unor cuvinte precum mitocan sau (în sensurile lor insultătoare) țăran, cioban etc. indică o acumulare de rupturi și tensiuni culturale ale societății românești.