XXX. Despărțirea cuvintelor la capăt de rînd

Cînd un cuvînt sau un grup de cuvinte cu cratimă între ele nu are loc să fie scris în întregime într-un rînd „despărțirea” sau scindarea lui - notată cu cratimă la sfîrșit de rînd - pentru trecerea restului în rîndul următor nu se face la întîmplare, ci după anumite reguli. Aceste reguli sînt de două feluri: fonetice (ținînd de pronunțare, anume reflectînd structura silabică) și morfologice (ținînd de structura formativă, de recunoașterea unităților semantice constitutive). Dintre ele, regulile fonetice au o sferă mai largă de aplicare, cuprinzînd toate situațiile, dar cu deosebiri în ce privește exclusivitatea și ponderea, pe cînd cele morfologice sînt limitate la grupurile de cuvinte și la unele cuvinte, fiind chiar la acestea doar preferate, nu obligatorii. Mai mult, o anumită regulă fonetică impune restricții celor morfologice, dovedindu-se astfel singura regulă generală și obligatorie a despărțirii cuvintelor la capăt de rînd (vezi 1), iar la cuvintele și grupurile mai lungi supuse regulilor morfologice regulile fonetice oferă posibilități de despărțire în plus.

Sfera mai largă de aplicare a regulilor fonetice face ca fenomenul grafic al despărțirii la capăt de rînd a cuvintelor și a grupurilor legate cu cratimă să fie confundat cu fenomenul fonetic al despărțirii lor în silabe, numit pe scurt silabație, deși despărțirea după reguli morfologice poate să nu coincidă cu structura silabică. Pentru distingerea celor două feluri de despărțire termenului silabație i se adaugă uneori precizările fonetică, respectiv morfologică; deși improprii - primul prin tautologie, iar al doilea prin contradicția în adaos -, îmbinările menționate sînt folosite, din comoditate, pentru evitarea unor perifraze ca despărțirea cuvintelor (la capăt de rînd) după reguli fonetice/morfologice.

La cuvintele primare (neformate de la altele) și la majoritatea derivatelor cu sufixe despărțirea la capăt de rînd se face într-un singur fel, după reguli fonetice. La cuvintele compuse și la derivatele cu prefixe, la cîteva derivate cu sufixe și la grupurile de cuvinte legate cu cratimă se pot aplica ambele feluri de reguli, fonetice și morfologice (uneori întîmplător coincidente); în scrierea corectă se preferă despărțirea morfologică, dar se tolerează și despărțirea fonetică.

l. Există o singură regulă generală și obligatorie a despărțirii la capăt de rînd a cuvintelor și a grupurilor de cuvinte scrise cu cratimă. Această regulă, de natură fonetică, interzice ca despărțirea să se facă după sau înainte de un segment lipsit de o vocală propriu-zisă. Cum prezența unei vocale este condiția de existență a silabei, regula poate fi formulată și altfel: atît segmentul lăsat la sfîrșitul primului rînd, cît și cel trecut în rîndul următor trebuie să conțină cel puțin o silabă (adică o vocală sau un grup de sunete, cuprinzînd neapărat o - unică - vocală, pronunțate cu același efort expirator, cu o singură deschidere a gurii; sunetele însoțitoare ale vocalei sînt consoane sau/și semiconsoane/semivocale.

Pentru respectarea acestei reguli este necesar să se identifice corect valorile vocalice ale literelor cu mai multe valori, căci spre deosebire de a, ă și î, care notează totdeauna vocale, literele o și u notează atît vocale, cît și semivocale sau semiconsoane (vezi XVI), la fel ca e și i, care au și valoarea de litere ajutătoare (de exemplu, în cea, ciur, nici sau cheamă, chiar, unchi), iar i notează și un sunet nesilabic după consoanele finale (vezi VIII).

De aceea cuvinte scrise - total sau parțial - la fel pot fi pronunțate diferit, cu structuri silabice diferite: albi adj. m. pl. [albĭ]) și albi vb. [albi], ochi s. [oḱ] și ochi vb. [oḱi], roi s. [roĭ] și roi vb. [roi], vier s. „porc necastrat” [vĭer] și „paznic de vie” [vier] etc.

Silaba poate avea între un sunet (vocală) și șapte sunete, care se notează cu un număr egal sau diferit de litere. Lungimea unui cuvînt - ca număr de sunete sau de litere - nu corespunde în mod necesar unui număr mare de silabe, acesta fiind dat exclusiv de numărul vocalelor din cuvînt. Cuvinte alcătuite din două litere pot fi bisilabice (dacă ambele litere au valoare de vocale: de exemplu, ie s., art. ia), iar cuvinte de șapte litere - și șapte, șase sau cinci sunete - pot fi monosilabice (de exemplu, sfincși, strîmbi, strîmți, strîngi, șchiopi, ștreang, trunchi, zbenghi).

Cuvintele și grupurile monosilabice nu se despart la capăt de rînd, chiar dacă au lungimea ultimelor exemple.

În formele aceluiași cuvînt structura silabică poate varia în funcție de sunetele afixelor flexionare și de alternanțele fonetice. De exemplu: substantivele bisilabice car-te, crean-gă, nu-că au plurale monosilabice (cărți, crengi, nuci), la fel adjectivele dul-ce, ma-re (pl. dulci, mari); silaba -nic din substantivul bunic devine -ni- în forma articulată (bu-ni-cul), iar silaba bun din adjectivul masculin devine bu- în forma articulată (bu-nul) și în forma de feminin bu-nă.

Regula generală, care constă în interzicerea lăsării la sfîrșit de rînd sau la început de rînd a unui segment lipsit de o vocală propriu-zisă, deci neformînd silabă, este adesea încălcată, în special din cauza necunoașterii valorilor nevocalice ale lui i sub aspectul trecerii în rîndul următor a unui segment nesilabic: de exemplu, se desparte greșit cu-ib, ful-gi, strîm-bi, șfi-chi (în loc de cuib, fulgi, strîmbi, șfichi).

2. Celelalte reguli fonetice sînt obligatorii numai la cuvintele primare și la marea majoritate a celor derivate cu sufixe. Ele se pot aplica și la cuvintele compuse, la derivatele cu prefixe, la unele derivate cu sufixe și la grupurile de cuvinte legate cu cratimă, dar la toate acestea concurează regulile morfologice, față de care sînt doar tolerate, sau le completează prin soluții de despărțire în plus.

Regulile fonetice țin seama exclusiv de natura sunetelor care alcătuiesc o succesiune oarecare. Formularea lor se referă direct la sunetele între care se face despărțirea, în speță la ceea ce urmează imediat după vocală, neglijînd diversele variante posibile ale silabelor rezultate din categoriile de sunete însoțitoare ale sunetelor menționate pentru locul de delimitare.

Regula de despărțire a succesiunii vocală + consoană + vocală, de exemplu, trebuie înțeleasă ca fiind valabilă nu numai pentru cuvinte ca ară, ci și pentru bară, scară, iară, arat, baraj, barai etc.

a. Într-o succesiune de două vocale propriu-zise despărțirea se face între ele: a-ici, a-ur, bo-ul, po-em, re-al etc.

b. În succesiunea vocală + semiconsoană + vocală despărțirea se face înaintea semiconsoanei (care este primul element al unui diftong ascendent sau al unui triftong): a-ia, ba-ia, oa-ia, su-iai, su-iau, tre-ia, vo-ios, ce-ea, le-oai-că, no-ua, no-uă etc.

Cînd vocala este urmată de două semiconsoane (+ vocală) despărțirea se face înaintea primei semiconsoane (care este primul element al unui triftong): cre-ioa-ne, vo-ioa-se.

c. În succesiunea vocală + semiconsoană + consoană despărțirea se face după semiconsoană (care este ultimul element al unui diftong descendent sau al unui triftong): cîi-ne, doi-că, nei-că, ho-țoai-că etc.

Cînd semiconsoana este urmată de două sau trei consoane despărțirea se face după prima consoană: mais-to-raș, mais-to-ri-ță, trais-tă, trăis-tu-ță; mais-tru.

d. În succesiunea vocală + consoană + vocală (sau vocală + consoană + semivocală + vocală) despărțirea se face înaintea consoanei: a-pă, ba-te și bă-tea, cre-tin.

Această regulă se aplică și la cuvintele cu litera x intervocalică, întrucît, deși notează un grup de două consoane ([ks] și [gz]; vezi XXI), ea reprezintă o unitate grafică: ta-xă, e-xil etc. (față de tic-si, bog-ză).

Ea se aplică de asemenea la cuvintele cu qu intervocalic corespunzător grupului de consoane [kv] (vezi XVII): se-quo-ia (cf. însă frecvent).

e. În succesiunea vocală + două consoane + vocală (sau vocală + două consoane + semivocală + vocală) despărțirea se face în cele mai multe situații (inclusiv în cazul literelor duble, pentru care vezi XXIII) între cele două consoane: am-nar, ar-că, ar-de și ar-dea, ban-că, răb-dăm, treap-tă etc.

Aceasta regulă are două categorii de excepții, cu subreguli speciale, în care despărțirea se face înaintea primei consoane, deci a întregului grup:

- cînd prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t, v (și k, w), iar a doua l sau r: ca-blu, ca-dru, co-bra/co-bră, de-clar, su-fla, ti-tlu etc.;

- cînd un grup de litere notează o singură consoană, cum este, normal și frecvent, cazul grupurilor ch= [ḱ], gh= [ǵ] (vezi ve-che, ve-ghe) și, mai rar, cazul unor grupuri cu valori speciale în nume proprii și neologisme neadaptate, ca:

ch = [č]: kam-pu-chi-an sau [h]: Mi-chă-i-les-cu;

dj = [ǧ]: a-zer-bai-djan;

ph = [f]: Ste-phă-nes-cu;

th = [t]: ca-thar-sis sau [d]: ru-ther-ford;

ts = [ț]: jiu-ji-tsu;

tz = [ț]: To-ni-tza.

Regula despărțirii grupului de două consoane este încălcată de obicei în sensul atragerii mai multor grupuri în categoria excepțiilor. Cele mai frecvente abateri privesc grupurile începătoare cu s, pe care mulți le consideră unitare, făcînd despărțirea înaintea lui s: ma-scă, pa-stă și, mai ales, mă-slin (în loc de mas-că, pas-tă, măs-lin).

f. În succesiunea vocală + trei consoane + vocală (sau semivocală + vocală) despărțirea se face în cele mai multe situații după prima consoană: as-pri și as-prea, în-treb și în-trea-bă, ob-ște și ob-ștea, san-gvin etc.

Această regulă are două categorii de excepții, cu subreguli speciale, diferite și între ele:

- Despărțirea se face după a doua consoană la numeroase grupuri consonantice, uneori existente în cîte un singur cuvînt, dintre care cele mai importante sînt lpt (sculp-ta), mpt (somp-tu-os) și mpț (re-demp-ți-u-ne), ncș (sfinc-șii), nct (punc-tul) și ncț (punc-ți-e), rct (arc-tic), rtf (jert-fi); această subregulă acționează în toate situațiile în care grupul începe cu o literă dublă: watt-me-tru sau în care primele două litere notează o singură consoană, de exemplu ch = [h]: tech-ne-ți-u ori ck = [k]: Bruck-ner.

- Despărțirea se face înaintea întregului grup de litere cînd acesta notează o singură consoană, cum e cazul unor grupuri valori speciale în nume proprii și în neologisme neadaptate ca tch = [č]: ke-tchup.

g. În succesiunea vocală + patru consoane + vocală despărțirea se face în cele mai multe situații după prima consoană. Este cazul grupurilor frecvente nscr, nspr, nstr, nzdr: mon-stru, în-zdră-ve-ni.

Această regulă are trei categorii de excepții, cu subreguli speciale, diferite și între ele:

- Despărțirea se face după a doua consoană la cîteva grupuri existente numai în neologisme (cele mai multe compuse sau derivate cu prefixe): horn-blen-dă, tung-sten, derivate cu post- (post-sce-ni-um) sau trans- (trans-gre-sa), compuse cu port- (port-dra-pel).

- Despărțirea se face după a treia consoană în grupul rstn: vîrst-nic.

- Despărțirea se face înaintea întregului grup de litere cînd acesta notează o singură consoană, în neologisme neadaptate, cum e cazul grupului tsch.

h. În succesiunea - extrem de rară - vocală + cinci consoane + vocală despărțirea se face după a doua consoană: ang-strom, opt-spre-ze-ce.

Regulile fonetice expuse pot fi prezentate schematic în formulele următoare, în care bara dublă marchează locul despărțirii:

(a) vocală//vocală

(b) vocală//semiconsoană vocală

vocală//semiconsoană₁ semiconsoană₂ vocală

(c) vocală semiconsoană//consoană vocală

vocală semiconsoană consoană₁//consoană₂ vocală

vocală semiconsoană consoană₁//consoană₂ consoană₃ vocală

(d) vocală//consoană vocală

(semivocală + vocală)

(e) vocală consoană₁//consoană₂ vocală

(semivocală + vocală)

Excepții: vocală//consoană₁ consoană₂ vocală

Atenție la //bl, //br, //cl, //cr, //dl, //dr, //fl, //fr, //gl, //gr, //hl, //hr, //pl, //pr, //tl, //tr, //vl, //vr!

(f) vocală consoană₁//consoană₂ consoană₃ vocală

(semivocală + vocală)

Excepții: vocală consoană₁ consoană₂//consoană₃ vocală

Atenție la lp//t, mp//t, mp//ț, nc//ș, nc//t, nc//ț, rc//t, rt//f!

vocală//consoană₁ consoană₂ consoană₃ vocală

(g) vocală consoană₁//consoană₂ consoană₃ consoană₄ vocală

Excepții: vocală consoană₁ consoană₂//consoană₃ consoană₄ vocală

vocală consoană₁ consoană₂ consoană₃//consoană₄ vocală

vocală//consoană₁ consoană₂ consoană₃ consoană₄ vocală

(h) vocală consoană₁ consoană₂//consoană₃ consoană₄ consoană₅ vocală.

Abaterile de la aceste reguli și subreguli constituie de cele mai multe ori greșeli exclusiv de scriere; de exemplu, despărțiri ca ful-gi, ma-scă sau tab-lă. Uneori însă ele reflectă și pronunțarea greșită a celui care scrie; este cazul în special al confuziilor dintre vocale și semiconsoane sau semivocale în exemple ca a-cu-a-re-lă, co-ni-ac, se-if (în loc de a-cua-re-lă, co-niac, seif).

O situație care pune probleme din pricina neconcordanței perfecte dintre scriere și pronunțare este despărțirea cuvintelor de tipul copiii; despărțirea corectă este co-pi-ii, nu co-pii-i (cf. e-ro-ii, le-ii, pu-ii).

Despărțirea în silabe se notează în scris nu numai la capăt de rînd, ci și în situațiile în care se reproduce - în texte artistice - pronunțarea sacadată, motivată de împrejurări afective sau obiective (asigurarea audiției exacte, dictare etc.); această despărțire - a unui cuvînt sau a unui enunț scurt - se notează integral, cu cratime între toate silabele: Sînt dis-pe-ra-tă! Se numește Na-bu-co-do-no-sor.

Notarea despărțirii în toate silabele unui cuvînt poate evidenția greșeli de pronunțare care nu rezultă neapărat din despărțirea la capăt de rînd. De exemplu: Pe-ci-ca în loc de Peci-ca (vezi VIII).

3. Regulile morfologice, bazate pe structura formativă, se pot aplica numai la grupurile de cuvinte legate prin cratimă și la cuvinte analizabile sau măcar semianalizabile: la toate cele compuse și la toate derivatele cu prefixe, iar, dintre derivatele cu sufixe, numai la unele, anume la derivatele de la teme terminate în grupuri consonantice cu sufixe care încep cu o consoană (-lîc, -nic, -șor). Despărțirea la capăt de rînd după aceste reguli privește exclusiv punctul de întîlnire a două unități constitutive, făcîndu-se între două cuvinte dintr-un grup (de exemplu, într-//însul) sau dintr-un cuvînt compus (bună//stare), între un element de compunere și rădăcină sau temă (bio//sferă), între prefix și rădăcină sau temă (trans//atlantic), între rădăcină sau temă și sufix (berbant//lîc); în rest despărțirea se face după reguli fonetice (...în-sul, ...sta-re, ...sfe-ră, ...a-tlan-tic, ber-bant...). Deși sînt justificate din punct de vedere etimologic și funcțional, regulile morfologice de despărțire la capăt de rînd sînt dificile și nu sînt accesibile oricui: pe de o parte, pentru că cer o anumită capacitate de analiză lingvistică și, pe de alta, pentru că depind de bagajul lexical al celui care scrie, mai ales în cazul formațiilor savante. De aceea normele nu le impun drept reguli obligatorii, ci le recomandă doar drept reguli culte, preferate - în situațiile menționate - față de cele fonetice.

În unele cazuri concrete - grupuri sau cuvinte - despărțirea de tip morfologic coincide cu locul unei despărțiri de tip fonetic, deci cu o limită silabică; de exemplu, du-te, om-zi, nebun sau neom.

Probleme de alegere a scrierii corecte apar în cazurile în care despărțirea morfologică nu se potrivește cu cea fonetică. De exemplu:

despărțire morfologică: despărțire fonetică

într-//însul: în-tr(-)în-sul

fir-//ați: fi-r(-)ați

bună//stare: bu-năs-ta-re

de//spre: des-pre

drept//unghi: drep-tunghi

bio//sferă: bi-os-fe-ră

in//uman: i-nu-man

ne//știre: neș-ti-re

sub//linia: su-bli-ni-a

trans//atlantic: tran-sa-tlan-tic

berbant//lîc: ber-ban-tlîc.

Pentru aplicarea corectă a despărțirii morfologice la termenii științifici internaționali (ca biosferă, colagog, diftong etc.) sînt necesare atît cunoștințe etimologice - mai ales cunoștințe de greacă și latină -, cît și raportarea la alte formații din serie. La unele cuvinte - compuse și derivate prefixale - aplicarea despărțirii morfologice este complicată de existența unor variante ale elementelor de compunere și ale prefixelor și, îndeosebi, de contragerea într-un singur sunet a sunetului final din elementul de compunere sau din prefix și a celui inițial, identic cu precedentul, din rădăcină sau temă; de exemplu: biopsie, omonimie, transcrie, la care despărțirea se face în favoarea celei de a doua unități constitutive (cuvînt sau element de compunere cu aspect de cuvînt): bi//op-si-e, om//-o-ni-mi-e, tran//scri-e.

Existența dificultăților menționate explică de ce despărțirea morfologică este indicată în DOOM de cîte ori ea diferă de cea fonetică.

Regulile morfologice se supun regulii fonetice generale prezentate sub 1, avînd următoarea restricție: la grupurile de cuvinte legate prin cratimă nu se lasă la capăt de rînd cuvintele nesilabice, reduse la o consoană (pronumele din l-a, m-a, s-a, v-a, v-o sau din nu-l, să-l), la semiconsoana [ĭ] (i-a, i-o, nu-i, să-i) sau la o consoană urmată de [ī] (pronumele din să-mi, nu-ți) ori de semivocala [ĕ] (ne-a, le-a, ne-o, le-o), iar la derivatele prefixale nu se lasă la capăt de rînd prefixe nesilabice, reduse la o consoană (r- din racorda, s- din scoace, z- din zbate).

4. Din considerente legate de unitatea lexicală (semantică și formală) nu se despart la capăt de rînd abrevierile, mai cu seamă compusele din abrevieri literale (ca ONU, UTA) și formulele de tipul î.a., ș.a., și nici numeralele ordinale cu notație de tip mixt (cifre + formant: al II-lea).

5. Fără a fi interzisă, este recomandabil să se evite despărțirea la capăt de rînd în următoarele situații:

- cînd segmentul care ar urma să fie lăsat la un capăt de rînd (silabă sau unitate lexico-morfologică) se limitează la o literă (de exemplu: a-le, a-ur, e-rou, gli-e, vu-i sau cheam-o, dat-a);

- cînd o abreviere literală reprezintă primul termen al unui nume propriu compus (M. Ionescu) sau un termen generic urmat de un nume propriu (O.N.T. Carpați);

- cînd un grup nominal este alcătuit dintr-un numeral, notat cu cifre, și un substantiv: de exemplu: 15 lei sau p. 15;

- cînd, la grupurile de cuvinte și la cuvintele compuse scrise cu cratimă, locul despărțirii coincide cu locul cratimei, întrucît funcția dublă a cratimei ar crea confuzii la reconstituirea întregului nedespărțit (de exemplu: dă-le, ducîndu-se; bună-credință, scris-cititul, social-economic).

În afara acestor cazuri cu explicații speciale (prin criterii economice, informaționale etc.), prudența recomandă ca, în orice caz de dubiu, dacă nu există o posibilitate de aflare pe loc a soluției corecte, să se evite despărțirea la capăt de rînd sau să se facă despărțirea în alt punct, lipsit de dificultăți, din corpul cuvîntului în cauză, iar cine nu e stăpîn pe analiza morfologică să recurgă numai la despărțirea, mai simplă, de tip fonetic.