Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Cu ani în urmă, aflându-mă lector de limba română la Universitatea din Strasbourg, participam adesea la liturghia duminicală a preotului ortodox Vasile Iorgulescu. După slujbă, preotul își făcuse obiceiul de a mă invita la masă, prilej cu care eram în măsură să apreciez, după o săptămână de cantină studențească și fast food, calitatea bucatelor românești pregătite de cinstita preoteasă. La un moment dat, aceasta ni s-a plâns că, deși francezii produc sortimente de brânză cu sutele, unele mai sofisticate decât altele, îi este imposibil să găsească telemea de oaie pentru a ne prepara o mămăligă cum numai în România se mănâncă. Mi-a relatat că au vizitat până și Les Galeries gourmandes, unde prețurile sunt piperate, dar tot fără succes. Mi-a încolțit imediat în minte o idee și i-am asigurat, fără urmă de îndoială: „am să vă găsesc eu telemea, fiți fără grijă"... și, spre surprinderea lor, am și găsit-o fără prea multă bătaie de cap. Mă bizuiam pe un argument de natură lingvistică atunci când le-am făcut promisiunea, argument care până la urmă nu m-a trădat.

știam că în românește, cu câteva puține excepții: măsea, mia, nea, nuia, stea, care sunt latinești: maxilla, agnella, nivem, novella, stella, substantivele care la forma nearticulată se încheie cu vocala a accentuată provin din turcă; și sunt destule. Iată, numai începând cu prima consoană a alfabetului găsim în dicționarele noaste: baclavà, balamà, basmà, beleà, beizadeà, boià. știam de asemenea că de la turci am împrumutat mulți termeni din domeniul culinar: acadeà, baclavà, boià, chifteà, ciulamà, halvà, musacà, sarmà. Bineînțeles că din această listă - fără îndoială incompletă - nu putea lipsi mult râvnita telemea. Fără să le divulg secretul care îmi dădea speranțe să găsesc telemeaua, am ieșit împreună în oraș și, la îndemnul meu enigmatic, am pășit pragul primului magazin turcesc ce ne-a ieșit în cale (sunt destule la Strasbourg), unde, culmea!, parcă înțelegând ce căutăm, vânzătorul ne-a întâmpinat politicos și ne-a oferit să gustăm din mult dorita brânză de oaie; încântați de descoperire, am achiziționat imediat un... calup (până și acest cuvânt vine de la Stambul). Mi-am făcut un obicei după aceea să vizitez magazinele turcești. Găseai acolo castraveți murați ca la mama acasă, ardei umpluți, rahat (ce sens colateral a căpătat în limba noastră această delicatesă turcească!), salată de vinete, pastramă de oaie, varză murată și câte altele. Dacă intrați vreodată într-o asemenea dugheană (și dugheana-i din limba turcă), veți putea constata că ceea ce ni s-a întâmplat nouă n-a fost chiar o coincidență divină, cum a interpretat-o credincioasa preoteasă, în cele mai multe magazine alimentare turcești, raionul de brânzeturi este plasat chiar la intrare, iar comerciantul turc îți propune, în franceza-i proprie, une degustation gratuite, convingându-te s-o și cumperi.

și încă un amănunt: de data asta sociolingvistic. Magazinele turcești, mai ales cele mari, n-au nevoie de prea multă reclamă comercială. Le recunoști imediat după felul cum sunt parcate mașinile în fața lor, după ritmul și intensitatea dialogurilor, după foiala browniană a mușteriilor (din turcă și acest cuvânt), după zumzetul oriental ca un „bâzâit de albine" (vorba poetului) care îți aduc aminte de șlagărul anilor ’70: Green, green grass of home.

Întâmplarea povestită aici n-a rămas fără consecințe: la primul curs le-am vorbit studenților despre teoria „cuvinte și lucruri" promovată la Timișoara de profesorul George Giuglea în anii studenției mele. Mai e oare nevoie să spun că am început cu telemeaua?